„O incursiune pasionantă în Amsterdamul secolului al XVII-lea, prin intermediul tablourilor lui Rembrandt.” (Sud Ouest)
Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Iubita pictorului de Simone van der Vlugt, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Seria Actual”, traducere din limba neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu.
În 5 iulie 1650, în timp ce merge pe un drum de ţară din împrejurimile Amsterdamului, Geertje Dircx e ajunsă din urmă de o trăsură cu portărei ai magistraturii care au primit sarcina să o aresteze şi să o ducă la casa de corecţie pentru femei din Gouda. Când i se aduce la cunoştinţă că a fost condamnată la doisprezece ani de detenţie, fiind găsită vinovată de furt, dezicere de contract şi desfrâu, femeia îşi dă seama că în spatele acestui verdict se află Rembrandt van Rijn, bărbatul în casa căruia a locuit vreme de opt ani, mai întâi doar ca dădacă a lui Titus, fiul pe care renumitul pictor l-a avut cu soţia sa, Saskia, iar după moartea acesteia, şi ca iubită. După ce a studiat documente de epocă ignorate multă vreme, Simone van der Vlugt şi-a propus în noul ei roman istoric să reabiliteze imaginea lui Geertje Dircx, oferind astfel o perspectivă surprinzătoare asupra unei părţi importante din biografia lui Rembrandt.
„Într-un stil direct, cu o forţă evocatoare care ne apropie trecutul, Simone van der Vlugt scrie o carte cu mesaj feminist, ce repune pe deplin în drepturi o eroină uitată a istoriei.” (Les Echos)
„Van der Vlugt împleteşte impecabil şi cât se poate de firesc istoria cu fantezia.” (Noordhollands Dagblad)
„Un roman intim, răscolitor, splendid şi minuţios documentat.” (Beaux Arts Magazine)
Simone Van der Vlugt (n. 1966, Hoorn) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare neerlandeze contemporane. Pasionată de scris încă din copilărie, a trimis primul manuscris la o editură la vârsta de treisprezece ani. A debutat în 1995, cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul, care s-a bucurat de mare succes. A publicat mai multe thrillere, un ciclu de romane poliţiste ce o are în centru pe detectiva Lois Elzinga şi care a stat la baza serialului Lois (2018), romane istorice, dar şi cărţi pentru copii. Mare parte dintre acestea au fost traduse în mai multe limbi.
La Editura Polirom a mai apărut Albastrul din miez de noapte (2019).
FRAGMENT
„Într‑o zi posomorâtă de iarnă am făcut ceva ce voiam să fac de mult. Rembrandt era sus, cufundat în munca lui, şi nu mă aşteptam să coboare în următoarele ore.
În lumina cenuşie şi ternă a amurgului, am scotocit în lada cu haine a Saskiei, aflată într‑un colţ al salonului de zi. Am îngenuncheat lângă ea, am deschis‑o şi am tras mirosul dinăuntru în piept. Erau acolo veşmintele cu care se îmbrăcase în timpul vieţii ei. Le‑am scos la iveală unul câte unul. Mi‑au trecut prin mâini bonete cu dantelă, ciorapi de mătase şi mâneci de schimb. Le‑am pus deoparte şi am mângâiat brocartul argintiu al rochiei ce venea la rând, am admirat găteala de dantelă. Am scos rochia din ladă şi am dat cu ochii de şi mai multă dantelă albă ca zăpada, gulere şi mănuşi.
Le‑am luat pe fiecare în parte, le‑am ţinut în faţa ochilor, le‑am admirat, le‑am mirosit. Oare ce senzaţie putea să‑ţi dea o ţesătură aşa de moale pe piele ?
Nici nu mi‑am dat seama când m‑am ridicat şi mi‑am dezlegat şireturile corsetului negru, trăgându‑mi braţele din mânecile jachetei. Apoi mi‑am scos fusta roşie cu şorţ, am lăsat‑o să cadă pe podea şi am păşit în norişorul de brocart argintiu. Am schimbat boneta mea simplă de pânză cu cea de dantelă şi mi‑am pus o pereche de mănuşi brodate cu perle.
Totul îmi venea bine. Saskia fusese puţin mai înaltă decât mine, însă amândouă aveam cam aceeaşi talie. Şi aceeaşi faţă rotundă – cum băgasem deja de seamă.
O vedeam oglindindu‑se în fereastră. Ştiam că eram eu, şi totuşi ochii mei s‑au lăsat înşelaţi o clipă. Parcă în curtea interioară ar fi plutit o stafie ce privea înăuntru şi se uita ţintă la mine chiar din spatele geamului.
I‑am răspuns pironind‑o la rându‑mi cu privirea, trecându‑mi mâna peste ţesătura moale, parfumată. Am făcut încet câţiva paşi spre fereastră. Cu o uşoară senzaţie de ameţeală în ţeastă, am studiat chipul din faţa mea. Saskia.
Zgomotele de paşi pe scară m‑au readus la realitate. Speriată, am ciulit urechea. Nu putea fi Rembrandt la ora aceea. Însă el părea să fie. Era mersul lui greoi şi calm, chiar obosit. Cu totul altfel decât mersul grăbit al ucenicilor, care cel mai adesea erau cât pe ce să cadă pe scară.
Bâjbâiam febril după copca rochiei, războindu‑mă cu şnururile tot mai încâlcite. N‑aveam timp să mă schimb şi să pun la loc lucrurile Saskiei, asta mi‑era limpede, totuşi am încercat s‑o scot la capăt rugându‑mă ca paşii aceia s‑o ia mai departe pe scară în jos, spre bucătărie.
Preţ de o clipă a părut că aşa se întâmplă, şi‑atunci am simţit cum mi se potoleşte puţin vâjâitul sângelui din urechi. Iar apoi cum reînvie cu forţe noi când paşii, brusc grăbiţi, s‑au apropiat de salonul de zi. Ar fi trebuit să încui uşa, de ce nu‑mi trecuse prin cap ?
Numărând clipele, am aşteptat înlemnită clipa în care avea să se deschidă negreşit uşa.
Când s‑a întâmplat, se strânsese în mine atâta încordare, încât m‑a apucat ameţeala.
Rembrandt s‑a oprit în uşă şi s‑a uitat la mine. Inima îmi bătea să‑mi sară din piept, obrajii îmi ardeau.
N‑a spus nimic, doar a privit. Am tăcut şi eu. Nu‑mi venea nici un cuvânt în minte, nu aveam cum să mă justific. Nu‑mi rămânea decât să stau locului şi să aştept reacţia lui.
Care nu mai venea. Doar mă privea ţintă, cu totul uluit. Împietrită de teamă cum eram, n‑am făcut nici o mişcare. Nu reuşeam să‑mi desprind privirea de la ochii lui arzători.
Respiraţia mi s‑a înteţit puţin, iar în minte mi se învălmăşeau o mulţime de fraze ; tocmai când am dat să rup tăcerea de plumb, Rembrandt a păşit încet în salon.
Ceva se schimbase pe chipul lui, ochii i se strânseseră puţin şi gura lui căpătase o expresie pe care nu i‑o ştiam. A venit întins la mine şi m‑a prins de braţ. O clipă am crezut că vrea să smulgă rochia de pe mine, însă, în loc de asta, m‑a tras spre el.
Nu mai stătusem niciodată aşa de aproape de el, mai că mă sufoca mirosul de terebentină care‑l învăluia, însă n‑am protestat când m‑a sărutat.
Nu mi‑a trecut prin cap să mă opun, nici măcar când m‑a împins spre alcov. Ştiam că eram pe punctul să‑mi pierd onoarea şi demnitatea, poate chiar să rămân grea, însă nu‑mi păsa. Aş fi dat orice să împart patul cu el, chiar şi numai o singură dată. În clipa în care ni s‑au atins buzele şi i‑am simţit mâinile pe pielea mea, am ştiut că‑l iubeam pe Rembrandt. Altfel decât pe Abraham, cu mai multă nesiguranţă, însă cu la fel de multă înflăcărare.
Ne‑am iubit în alcovul în care o iubise pe Saskia, în care ea îi născuse copiii şi în care murise. Îmi tot spuneam că el nu cu mine făcea dragoste, însă nu conta. Era minunat să mă simt dorită.
La sfârşit, s‑a îmbrăcat şi s‑a dus să‑şi reia lucrul, iar eu am pus veşmintele Saskiei la loc. Apoi am coborât în bucătărie şi am început să pregătesc cina. La masă, nici unul n‑a scos o vorbă despre ceea ce tocmai se întâmplase.
A doua zi lucrurile au decurs ca de obicei, şi totuşi se schimbase ceva.
Ceva cu neputinţă de exprimat în cuvinte, tăinuit într‑o privire sau un zâmbet. Mă copleşea un sentiment de bucurie şi mândrie că reuşisem să mă apropii de el.
Fireşte, ştiam prea bine că acel Rembrandt care fusese al Saskiei n‑avea cum să fie niciodată al meu, însă nu‑mi păsa deloc. Nu conta nici că Rembrandt nu era tipul de bărbat de care mă simţeam atrasă de obicei. Sentimentelor mele nu le păsa de asta. Au azvârlit deoparte tot ce credeam că ştiu despre iubire şi mi‑au dezvăluit cu totul altceva. Ceva care mă atrăgea irezistibil şi mă înspăimânta totodată.”
