Mircea Morariu, 2016, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet și mai departe, București, Cheiron, 350 p.

de Alina ROINIȚĂ

Partea I

Cartea de față constituie, în mare parte, o transcriere a unor conversații pe care Mircea Morariu le-a avut cu actorul Ion Caramitru. Încă din Cuvântul înainte, Mircea Morariu discută despre conținutul cărții, făcând referire la dialogul care îi este pus în față cititorului, pe care nu îl consideră un interviu, ci, mai degrabă, o discuție despre traseul artistic al actorului Ion Caramitru. De asemenea, perioada discutată de cei doi prezintă și o perspectivă asupra României între anii 1942 și 2009. Cartea este structurată în șapte părți denumite ca fiind Ziua întâi, Ziua a doua, Ziua a treia ș.a.m.d. În finalul cărții sunt prezentate seriile de piese și filme în care Ion Caramitru a avut un rol, dar și mai multe imagini inedite ale actorului cu alți artiști. Dată fiind concentrația mare a detaliilor biografice, vom prezenta recenzia cărții în două părți.

Ziua întâi reprezintă o incursiune în copilăria lui Ion Caramitru și descrierea vieții „acestui puștiulache care a avut de parcurs o adolescență într-o perioadă destul de neprietenoasă, de neprielnică din istoria României, situație care s-a răsfrânt destul de acut asupra familiei sale, dar și a formării sale viitoare” (p. 7). Încă de la începutul perioadei de după Al Doilea Război Mondial, tatăl autorului a fost arestat de două ori din motive de ordin politic, mama sa, de asemenea, a fost arestată pentru două luni din aceleași motive nedefinite, iar sora lui a fost dată afară de la Institutul de teatru fiindcă fusese prezentă în cadrul unor discuții incriminatoare. De pe urma acestor întâmplări, actorul a avut de suferit nu doar prin intermediul a ceea ce se întâmpla în familia sa, ci și prin întocmirea unui dosar de urmărit politic, devenind, astfel, un „obiectiv”. Mai departe, dialogul dintre Mircea Morariu și Ion Caramitru trece prin mai multe secvențe importante din viața actorului, într-un mod cronologic, de la intrarea actorului la liceu până la admiterea la facultate, în anul 1960, la Institutul de teatru. Prezentarea îndeaproape a unor detalii, precum solicitările membrilor partidului comunist asupra actorului de a se alătura partidului ori primele apariții ale actorului pe scenă reprezintă culisele acestei prime perioade din viața lui Ion Caramitru.

Ziua a doua se deschide cu prezentarea primului an de carieră din viața actorului, debutul la Teatrul Național și alegerea acestuia de a continua la Teatrul Bulandra. Două spectacole importante cu care Ion Caramitru și-a început activitatea la Bulandra, după ce deja avusese roluri importante la Teatrul Național, au fost Un tramvai numit dorință, în regia lui Liviu Ciulei, și Nu sunt Turnul Eiffel, în regia lui Valeriu Moisescu. În acest sens, Ion Caramitru povestește despre valori importante pe care și le-a însușit la Bulandra:

„Era în specificul teatrului ca fiecare dintre actori să-și spună deschis și colegial părerea și toată lumea știa că facem acest lucru în chipul cel mai serios cu putință. Adică nu din dorința de a încurca un coleg. Din contră. Îmi împărtășeam părerile lui Toma Caragiu, lui Victor Rebengiuc, lui Petrică Gheorghiu și altora asemenea, la fel cum ei îmi spuneau mie, la rândul lor, ce credeau despre felul în care gândisem, elaborasem eu un anume personaj. Era un foarte bun obicei al locului. După cum vezi, Liviu Ciulei izbutise să-și pună în practică ideile exprimate în discursul rostit la instalarea în funcția de director al instituției. Atunci am învățat, odată pentru totdeauna, un lucru care mi se pare fundamental pentru profesia noastră, și anume că pe tine, ca actor, ar trebui să te intereseze ca partenerul tău de scenă să fie mai bun decât tine, tocmai ca să ai tu posibilitatea de a fi bun, să-ți pui în valoare talentul și capacitatea de creație (p. 51)”.

Această a doua zi constituie o parte productivă din viața actorului, dar nelipsită de tumultoasele întâmplări ale perioadei comuniste. Plecarea lui Liviu Ciulei din fruntea Teatrului Bulandra, turneele în străinătate ale lui Ion Caramitru și multe altele au reprezentat fapte ce merită amintite.

Ziua a treia continuă prin comemorarea pieselor de la Teatrul Bulandra, cel despre care se spunea că devenise „teatrul de artă al țării”, cu amintiri despre echipa care se formase în cadrul teatrului, dar și cu discuții despre piese celebre la care actorul a luat parte și care aveau să ajungă apreciate de către un public larg și nu numai. Discuțiile dintre cei doi sunt întrerupte de scurte articole ce aparțin diverselor publicații din acea vreme, precum România Literară, prin care erau prezentate cronicile de teatru. Toate detaliile vieții actorului capătă contur prin reuniunea acestor discuții și fac din cartea de față un studiu biografic cel puțin interesant. O întâmplare demnă de atenție dintre multe altele din acea perioadă este când autorul a mers la Universitatea Yale din Statele Unite ale Americii pentru a ține câteva seminare de teatru alături de Dem Rădulescu și Octavian Cotescu. În urma acestor seminare a primit o altă invitație oficială în SUA, însă cei din România i-au refuzat semnarea actelor pentru a putea ieși din țară, astfel încât Ion Caramitru s-a hotărât să-și dea demisia atât de la Bulandra, cât și de la Institutul de teatru. După o săptămână, actorul a fost chemat pentru a i se elibera pașaportul și actele ce-i ofereau dreptul de a pleca spre America. Revenind la Bulandra, spectacolele oferite de acest teatru, de la Visul unei nopți de vară, Deșteptarea primăverii la Hamlet, Tartuffe ori Cabala bigoților, au reprezentat arta fără grad de comparație care l-a ținut pe primul loc din țară pentru mult timp. În anul 1990, Ion Caramitru avea să ajungă directorul Teatrului Bulandra, iar un aspect important din cariera sa ca director este viziunea spre o deschidere internațională a teatrului.

„După 1989, personalitatea artistică a lui Ion Caramitru a fost dublată de aceea de om politic. Actorul de teatru a fost mai rar vizibil. În primii ani de după revoluție, Ion Caramitru s-a ilustrat, în plan artistic, mai cu seamă ca regizor. Cu totul alta a fost situația în cazul Antigonei după Sofocle, spectacol montat de Alexandru Tociulescu în decorurile lui Dan Jitianu, care a avut premiera la 2 octombrie 1993. Erau în distribuție actori mari ai Bulandrei, printre care și Caramitru […]. În acest spectacol, în ciuda intrigilor, Caramitru s-a dovedit a fi un mare actor, capabil să-l abandoneze fără greutate pe Hamlet, în favoarea unui Claudius-Creon masiv, dar bântuit de spaime” (p. 169).