Simona Goșu, 2020, Fragil, Iași, Polirom, 304 p.
Alina PARTENIE
„Fericiți cei fragili, căci în ei stă curajul!” este gândul cu care am rămas în urma lecturii cărții Simonei Goșu, Fragil, un debut editorial, susținut de editura Polirom în colecția Ego Proză. Fiind vorba despre un debut, curiozitatea a fost cu atât mai mare, iar riscul de a călători prin locuri comune a fost mai puțin prezent.
De mult timp, nu mai citisem proză scurtă românească, actuală, așa încât domeniul mi se părea fragil, fără mari surprize și fără mari așteptări. Curând, după lectura rapidă, dar puternică a povestirilor, pot afirma că nu e nimic din ceea ce pare a fi, căci cu mult curaj, dar și cu o delicatețe aparte, Simona Goșu ne poartă printr-o realitate obișnuită, nestatornică, contemporană în care apar peste tot copii. În toate aceste teme puternice: familii destrămate sau, mai degrabă, înstrăinate, frustrări, instincte, dorințe nefirești, regăsim tot atâtea imagini ale fragilității omului devenit de multe ori mecanism, automatism, deoarece în multe dintre decupajele de realitate, de viață pare că lipsește autenticul vârstelor, relațiilor interumane, raportării la sine și la ceilalți. Dincolo de toate aceste frânturi pe care autoarea le decupează cu grijă, cu maximă atenție ca și cum ar realiza o incizie fragilă în umanitate, printr-un limbaj bine ales, puternic, valorificând registrele stilistice, dar și meandrele limbii române, la final, este impresionantă imaginea copilăriei care se poate construi din aceste texte. Dacă vom căuta un fir conductor, acela va fi imaginea copilului care apare puternic, marcant, emoționant, fragil prin demnitatea sa și, din nefericire, prin sentimentele pe care poate să le aibă într-o lume a adulților deformată, incompletă, nepăsătoare, înstrăinată, haotică. Copilul pare singurul care poate să își asume demnitatea fragilității și curajul păstrării ei, luptându-se parcă să nu devină, la rându-i, o oglindă deformată a lumii.
Astfel, cititorul nu va urmări doar realități crude (dar cât de subtil conturate!), nu doar familii haotice, instincte, nepăsare, maternitate automatică, ci și copii care văd, simt, observă, cercetează, analizează, tac, vorbesc, îndrăznesc, întreabă. Și, interesant, niciodată nu primesc răspunsuri potrivite, importante, pe măsura întrebărilor. De la Crina ce ajunge fascinată prin vecini și dramele acestora, la Andrei, băiatul lăsat singur în tren de tată, la Matei, băiatul pe care nașa îl ignoră, la fetița care „avea părul până la bărbie, cu bucle frumoase strălucitoare, ochii negri, rotunzi, strălucitori și o privire de cățel pedepsit” (p. 57), care devine ținta ironiei colegilor și a profesorilor, dar care reușește să le recite întreg Luceafărul, ascunzându-se apoi în aceeași tăcere înspăimântătoare, la Tudor, băiatul ce așteaptă un frățior și o privește pe mama înspăimântată de „buha noastră”, la privirea anonimă ca privește, scrutează detalii „Stau lângă mama pe cearșaf” (p.77). Și există părinți care adoptă copii sau apare moartea prin ochi de copil (Alina ce-o însoțește pe Mica spre lumea de dincolo, mai încet, mai lin). Apar extravaganțe, răspunsuri la anomaliile „firești” din lumea adulților. Mara, Adela, Dora, Tudor, Irina, toți copiii primesc și privesc o lume crudă, indiferentă, prea „mare”.
La fel de interesanți sunt bebelușii care schimbă comportamentele, în special cele ale mamelor, Simona Goșu pătrunzând cu subtilitate în schimbările interioare, dar și în trăirea exterioară a acestora (cum ar fi alăptarea) sau în familia care adoptă un copil… Nu ai fi crezut că atâtea frânturi dramatice ale copilăriei pot să apară în cele nici 300 de pagini, nici atâta acuitate a privirii în lumea mică (multe dintre întâmplări au loc în spațiul casei), nici atâta dramă, nici atâta rău ce cuprinde lumea. Iar, în ceea ce privește scriitura, nici atâta seninătate a scriiturii, atât de ancorată în lumea dezlănțuită a realității crude, dar atât de senine: „Băiatul ridică mâinile spre cer. Copiii se uită unul la altul, râd și prind fulgii în palme.
– De unde ai știut că o să ningă, mami? Întreabă Andrei fără să clipească și scoate limba, așteptând fulgii. Femeia zâmbește” (p. 287).
Pentru mulți dintre cititori, debutul Simonei Goșu va reprezenta o scriitură surprinzătoare, neașteptată, puternică, o decupare atentă și aleasă a limbajului și a răului senin din om și din lume. Dar, dincolo de toate, răzbate suflul umanității, fragil, prin întunericul sufletului, răzbate cumva cu calm, căci fiecare dintre proze ascunde finaluri adesea nefericite, dar calme, lente, senine. Deși atinge teme complicate, curajoase, Fragil nu te copleșește, ci parcă te liniștește: acea liniște tulburătoare, singura posibilă în lumea actuală.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom