de Alina ROINIȚĂ
O nouă colecție apărută la editura Polirom, Biografii romanțate, reprezintă, clișeic spus, o surpriză plăcută în literatura română. Biografiile romanțate sunt un proiect interesant al editurii ieșene, ce aduc în prim-plan detalii și particularități din viața marilor artiști ai țării, de la Ion Luca Caragiale la George Enescu ori la Maria Tănase. Cartea de față, Caragiale. Scrisoarea pierdută, scrisă de Bogdan-Alexandru Stănescu, este o sursă veritabilă de umor și de noutate, deopotrivă, ce prezintă o viață împachetată într-o scrisoare netrimisă și publicată, pentru prima dată, după mai bine de 100 de ani de la moartea lui I. L. Caragiale. Romanul biografic are o structură distinctă și portretizează, de multe ori, un alt Caragiale decât cel descris de clasici.
Încă din primele pagini ale cărții, suspansul își are un loc de căpătâi, deoarece Scrisoarea începe, de fapt, într-un context mult mai larg, contribuind la iluzia de veridicitate a faptelor, în care un fost elev al Literelor bucureștene îi scrie profesorului său pentru a-i exprima gratitudinea cu privire la momentele optimiste pe care acesta i le-a oferit în timpul facultății. Aici, studentul îi transmite o poveste, care, fulgerător, revine dintr-o întâlnire cu doamna Müller, cea care i-a dăruit scrisoarea lui Caragiale. Cea din urmă o avea de la străbunica ei, Roza, care era menajeră în casa lui Caragiale și care a găsit-o și a păstrat-o după moartea autorului.
Scrisoarea pierdută a lui Caragiale constituie cea mai bună parte din carte, iar Bogdan-Alexandru Stănescu găsește și un bun adresant: prietenul lui Caragiale, doctorul Paul Zarifopol. Fiind de dimensiuni ceva mai mari decât o scrisoare obișnuită, ea redă o serie de întâmplări din viața autorului, de momente și emoții felurite care trebuiau să fie destăinuite doctorului. Suspansul și bucuria acompaniază cititorul pe tot parcursul lecturii, mai ales că se intră de-a binelea în intimitatea unui autor. Interesant prezentate sunt momentele de prietenie cu Eminescu, dar și zguduielile survenite pe parcurs din cauza idilei dintre I. L. Caragiale și Veronica Micle. Desigur, în propria-i opinie, M. Eminescu era un sărac și un pătimaș ce nu putea scrie altfel decât închizându-se în cameră și suferind. Antipatiile față de unii dintre junimiști apar cu diverse ocazii expuse în scrisoare, iar cea față de I. Creangă este chiar surprinzătoare, cuprinzând o sursă de sentimente egoiste față de autorul moldovean simpatizat de mulți dintre cei din jur.
Destăinuirile lui Caragiale arată lipsa de rigoare din viața autorului, despre care el însuși spune că nu întotdeauna poate aduce rod prielnic omenirii. Printre episoadele legate de istoria familiei sale, așa cum puțin cunoscut este, poetul Caragiale nu ezită să-i trimită și versuri doctorului Zarifopol, însă, cu același simț umoristic, susține că speră ca doctorul să-și lase simțul critic întru adormire când citește versurile trimise. Temerile, frustrările și elementele de tip tragic din diverse situații sunt destăinuite într-un mod realistic, lăsând un semn de întrebare cititorului, celui care poate avea o opinie cât se poate de robustă despre Caragiale!
Părinții, profesorii, criticii, toți sunt portretizați în scrisoarea trimisă de Caragiale lui Zarifopol. Frământările apar deseori și fac referire la episoade din copilăria sa, din clasele primare, dar și din viața de adult, atunci când a primit diverse critici, fiind considerat cinic și superficial pentru unele dintre operele sale. Dincolo de toate acestea, Caragiale se lasă descoperit în fața doctorului, spunând că poftele i-au condus viața și că atunci când se afla în birturi, după două-trei beri, își simțea viața ca o scenă: plină de improvizații, de prezentări de lecturi, de discuții și voie bună. Prima piesă jucată la Teatrul Național a anticipat, de asemenea, multe piedici, însă reprezentarea a ieșit formidabilă! Ulterior, nu trebuie uitate funcțiile avute de Caragiale, problematice și ele, situațiile-limită, procesele și cercurile vicioase, relațiile neplatonice, dar și episodul exilului, toate fiind scoase la iveală într-o notă personală în Scrisoarea pierdută a lui Caragiale.
În final, în contextul din afara scrisorii, studentul îi trimite această istorisire a lui Caragiale mult iubitului său profesor, lăsând pe umerii săi greutatea alegerii de a publica sau nu scrisoarea. Într-o manieră realistă, Bogdan-Alexandru Stănescu construiește, astfel, un alt personaj decât binecunoscutul Caragiale pe care îl știm cu toții, unul care, deși este extrem de muncitor și inteligent, se pierde în frustrări și în dramatisme. Cu toate acestea, Caragiale primește multe alte certitudini și, firește, multe bucurii, care sunt expuse cu maximă atenție și cu mult tact de Bogdan-Alexandru Stănescu, într-o așa-zisă Scrisoare pierdută.
Cartea poate fi comandată aici: Libris