de Corina HAGIU
Viața la țară este echivalentul vieții „altfel” și reprezintă locul unde biserica constituie centrul satului, iar vatra e centrul casei. Așa cum i se zice, la țară, credința unește suflete, iar simplitatea se regăsește în gesturi și vorbe. Țăranul autentic se închină de fiecare dată când pășește pe poarta casei, rostește un „Doamne ajută!” și salută cu „Bună ziua!” chiar dacă nu cunoaște drumețul pribeag, zâmbindu-i cald, pentru că omenia și respectul se câștigă, pentru că așa a învățat de la străbunii lui, pentru că așa, consideră el, e de bun augur. Comparativ cu mediul urban, unde prioritățile sunt problemele zilnice, iar centrele de interes sunt date de dezvoltarea personală, socială și economică, omul de la țară știe că nu trebuie să renunțe la credința în Dumnezeu, că trebuie să își îngrijească gospodăria și animalele. Și ce credeți? El este fericit. Îmi pun întrebarea de unde vine această fericire și ce are atât de special zâmbetul lui de îmi poate transmite liniște și fericire interioară? Cred că fiecare zâmbet cald și sincer alină suflete, iar ei, țăranii, nu știu a zâmbi altfel. E un zâmbet martor al multor greutăți, un zâmbet care accentuează cutele feței, un zâmbet al unui suflet care poartă povești și legende.
Viața „altfel” se poate vedea la satele tradiționale, sate care au ajuns să fie protejate UNESCO sau în acele locuri unde mașina ajunge foare rar și greu, așa-numitele „sate rupte de lume”. În aceste locuri, timpul are valențe diferite și poate încetini trecerea sa efemeră. În aceste locuri, liniștea este stăpână atotputernică. În aceste locuri, se pot auzi șuieratul vântului, cursul apei râului, ciripitul păsărilor, lătratul câinilor sau cântatul cocoșilor. În aceste locuri, drumul poate fi pietruit sau nu. Pe marginea drumului, deseori, se aude o căruță trecând, un „Diii, căluțule!”, un nechezat sau un muget. În aceste locuri, îți asculți bătăile inimii și simți cum îți crește pulsul și cum o stare de bine îți curge prin vene. Aceste locuri sunt acele locuri care ne ajută să ne cunoaștem rădăcinile. Exemple sunt numeroase, însă țin să amintesc Țara Moților, din Apuseni, Viscri și satele învecinate săsești, protejate UNESCO, Săpânța din Țara Bârsei și Valea Milcovului, cu vârful Răiuț, de pe ale mele plaiuri mioritice, din Țara Vrancei.
Acest mod de a trăi, cumva de altădată, nu cunoaște dependența de tehnologie, televizorul fiind deschis doar seara pentru a asculta știrile sau pentru vreo emisiune cu muzică populară. În aceste locuri, telefonul nu este unul performant, ci unul cu butoane și cu sonorul dat la maximum pentru a auzi acel „Alo!” mult așteptat, venit din partea nepoților sau a copiilor. În aceste locuri, majoritatea locuitorilor sunt la a doua sau a treia tinerețe. Singura lor fericire este șezătoarea pe băncuța de la poarta casei, seara, după ce și-au terminat treburile gospodărești… Și bucuroși mai sunt când văd câte un trecător!
În timp ce, la sat, țăranul se trezește dimineața mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru o nouă zi începută cu bine, la oraș, semenii nu mai au timp să-și hrănească sufletul, ei se trezesc deja în viteza de a nu întârzia la muncă, de a rezolva cât mai multe sarcini pentru a-și mulțumi șefii, iar la sfârșitul programului fug pentru a ajunge acasă cât mai repede să se odihnească. Însă la țară, în fiecare seară, țăranul își încheie ziua așa cum a început-o, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru realizările zilei care se încheie, astfel arătându-și și mulțumirea față de propria muncă. În timp ce tinerii pleacă spre zonele urbane, viața la țară se întâmplă într-o zi de duminică când toată suflarea, îmbrăcată de sărbătoare, pleacă să sărbătorească o zi sfântă, Duminica.
sursă foto: https:agroromania.manager.ro