A fost doar o (altă) lecție

Alina PARTENIE

Ludmila Ulițkaia, 2021, A fost doar ciumă, traducere din rusă de Gabriela Russo, Humanitas Fiction, 120 p. 

Distopie.21?

Cercetător pe punctul de a descoperi un vaccin, infectat fără să își dea seama, chemat „la raport”. Călătorie cu trenul, oameni, hotel, iarăși oameni, spital, iarăși oameni. Poliție, urmărire, teroare. Simptome. Alertă, virus, ciumă… Contacți, combinezon, urgență, grabă, izolare, carantină, letal, teamă, frică, angoasă. Moarte. Dialoguri, jumătăți de adevăr, disperare, dezumanizare.

Iată un scenariu care în urmă cu doi ani părea o distopie. Noi, cei pe care doar istoria ori vreun documentar ne învățaseră despre epidemii. În plus, nici mari nedreptăți ale istoriei nu trăiserăm „pe viu”, ci doar din povești. Noi, cei de azi, cei pe care ne înfiora bunica vorbindu-ne de foamete, de moarte sau bătrânul invalid din sat povestindu-ne despre război. Noi, cei ce am citit despre Siberia doar din cărți de memorii și ne-am înfrigurat, iar citind „Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt am avut nevoie de o gură rapidă de aer.  Ei bine, de vreo doi ani încoace acest scenariu distopic (în raport cu „ușurătatea ființei noastre”, cu confortul nostru) a devenit, încet-încet, realitate și nu ezităm, de multe ori, să ne văităm, să ne atacăm, să ne împărțim în tabere, fără să ieșim din confortul propriu și să învățăm ceva din lecțiile mari și dure ale istoriei.

Despre ciumă în timpul Ciumei

Scenariul de mai sus nu ne aparține, nu este nici măcar despre pandemia de-acum (serios, unii chiar cred că ar fi prima, unica, cea mai devastatoare), îi aparține scriitoarei ruse Ludmila Ulițkaia și este un scenariu fragmentar (și chiar scenariu a și fost, scris încă din 1988), având la bază istoria mare, tristă și reală: epidemia de ciumă izbucnită în Rusia sovietică, în 1939, în timpul altei ciume: ciuma roșie. În puțin peste o sută de pagini, frânturi de dialoguri pornesc dintr-un tren (cât de departe e de Tolstoi!) în care călătorește în grabă Rudolf Maier, chemat de urgență la Moscova pentru a-și prezenta un raport despre vaccinul menit a eradica ciuma, chiar dacă raportul nu este finalizat. Frânturi de dialoguri duc rapid cititorul în lumea kafkiană, e grabă și spaimă. Lumea este înspăimântată înainte de a se declanșa ciuma.  Masa de oameni e fără nume (Bărbatul cu Fața Turtită). Deciziile se iau rapid și în grabă, oamenii se află într-o carantină a fricii pe care NKVD reușise pentru multă vreme să o inducă, astfel încât descoperirea cazului de ciumă (boală letală) chiar la cel ce trebuia să fie salvator nu duce la o epidemie, deoarece se folosesc exact mijloacele pe care poliția sovietică le folosea înainte. Teama era instaurată.  O nouă carantină sau o epidemie a fost pentru unii oameni salvare. Viața, oricum, nu era lăsată să curgă în ritmul ei. Moartea e izbăvitoare pentru unii dintre ei, astfel încât ajung să se liniștească unul pe celălalt spunând că „a fost doar ciumă…”. Mijloacele opresive limitează extinderea ciumei (dar cu ce preț!), iar teama continuă și după ultimele rânduri ale scenariului. În ziua luminoasă de Crăciun, „prin ușile bisericii deschise larg se aude: Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, face să se răspândească în lume lumina proniei Tale…”, dar „Gloriosul cântec sovietic acoperă totul”…. Și suferința, și spaima, și bucuria, și umanitatea din oameni.

De la epidemia terorii la lecția empatiei

Impresionant, în loc de postfață este și interviul dat de autoare despre ideea din „A fost doar ciumă”, despre contextul actual, despre apropierea de „Ciuma” lui Camus, dar, mai mult de atât, despre realitatea înspăimântătoare din timpul ei și, poate, din timpurile noastre: oameni căutați în miez de noapte (acum pentru că erau „contacți”) să fie dispăruți, arestați, împușcați, trimiși în Gulag: „În atmosfera aia, carantina pentru care erau reținuți li se părea un dar căzut din cer” (p. 111). Dacă epidemia este un proces natural, „epidemia terorii” este opera omului care nu înțelege, nici chiar în momente de cumpănă, că „lumea e una singură, că e destul loc pentru iubire și compasiune. Și că asta depinde numai de noi. (p. 117).

Scrisă fragmentar, cu multe dialoguri grăbite și lipsite, la prima vedere, de coerență, cartea Ludmilei Ulițkaia arată puterea cuvântului coborât tocmai din Urali, forța sa, conturând imagini dure, dar puternice. Dincolo de toate, după atâta spaimă aproape viscerală, la final rămâne mesajul profund uman ca o lecție pe care niciunul nu ar trebui să o uite azi. Nu, nu este o lecție doar despre ciuma care a fost, ci despre războiul continuu, cel dintre noi care există și înainte, și după, și dincolo de orice epidemie. Iar această epidemie interioară își are ca remediu dragostea pentru Celălalt. Nimic mai mult, nimic mai puțin, atât de simplu de susținut, atât de greu de înfăptuit.

 

Cartea poate fi comandată aici: Libris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.