de Alina ROINIȚĂ
Cartea lui Alain Besançon reprezintă o analiză a două puncte de reper din istoria universală, și anume conștiința istorică cu privire la comunism și nazism, modul în care este tratat „contrastul între amnezia comunismului și hipermnezia nazismului”, și Șoah-ul (în ebraică, Szoah), un sinonim al termenului Holocaust, prin care autorul vrea să evidențieze măsura în care acest fenomen de exterminare este unic în contextul dat. Alain Besançon își structurează cartea în cinci părți. Primele trei fac referire la trei tipuri de distrugere cauzate de comunism și nazism: fizică, morală și politică, în partea a patra sunt prezentate momente-cheie cu privire la teologie, iar cea de-a cincea parte trimite la cum s-au păstrat comunismul și nazismul în memoria umană. În final, este prezentat un discurs pe care autorul l-a ținut cu ocazia ședinței publice anuale a celor cinci academii, în 21 octombrie 1977.
Distrugerea fizică aduce în prim-plan șase nume, autorul făcând referire la cele șase centre de exterminare a evreilor, și anume: Auschwitz, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka. Cu maximă precizie, Alain Besançon discută despre lucrările care s-au publicat cu privire la distrugerile provocate de comunism, recunoscând că nu există până în prezent și, probabil, nu va exista nici în viitor o lucrare care să prezinte cu exactitate și în mod detaliat distrugerile provocate de comunism. În continuare, Alain Besançon detaliază cele cinci etape ale distrugerii fizice provocate de comunism, și anume exproprierea, concentrarea, operațiunile mobile de ucidere, deportarea, centrele de exterminare. Pentru fiecare dintre acestea, autorul definește concepte, încearcă să identifice motivele care au stat la baza acțiunilor respective și face comparații între cele două tipuri de regimuri: sovietic și nazist. De exemplu, în privința acțiunii de deportare în lagăre, autorul afirmă că primele astfel de lagăre au fost deschise în Rusia, la scurt timp după preluarea puterii de către Lenin, și că naziștii nu au făcut decât să imite sistemul inventat de ruși (p. 25). În urma unor statistici, se consideră că 50% dintre cei care erau transportați către lagăre mureau în timpul transportului, dat fiind că, de multe ori, deportații erau lăsați fără haine, fără unelte și fără mâncare în zone sterpe.
Distrugerea morală reprezintă o etapă invizibilă care a completat distrugerea fizică provocată de regimurile comunist și nazist. Nimicirea sufletelor și a minților a contribuit într-o mare măsură la extinderea efectelor comunismului. De la genealogia intelectuală a celor două mari regimuri, autorul afirmă că din marile idei s-au născut și acțiunile celor două, astfel încât marxism-leninismul pretindea că descinde din Șucrețiu, Epoca Luminilor ori Hegel, în timp ce nazismul își căuta referințele în Herder, Novalis, Nietzsche etc (p. 35). Aceasta a fost o primă iluzie pe care comunismul a folosit-o și a transformat-o în ceva absurd, livrând-o societății. Falsificarea nazistă a binelui, așa cum este denumită de autor, denotă instrumentul prin care a avut loc distrugerea morală: actele înfăptuite în numele binelui, sub acoperirea unei morale (p. 39). În acest sens, potrivit nazismului, binele, deși era reprezentat demonic, avea să aducă ordine într-o lume coruptă de istorie. Autorul prezintă un discurs al lui Heinrich Himmler, din care reies tocmai motivele pentru care ar trebui instalat un Reich german prin care doar rasa blondă, cea mai nobilă dintre toate, trebuie să domine lumea:
„Tot ceea ce facem trebuie să fie justificat în raport cu strămoșii noștri. Dacă nu găsim această legătură morală, cea mai profundă și cea mai de nădejde, pentru că e cea mai naturală, nu vom fi în stare, la nivelul la care ne aflăm, să învingem creștinismul și să construim acest Reich germanic care va fi o binecuvântare pentru întreg pământul. De milenii, este de datoria rasei blonde să domine planeta și să-i aducă întotdeauna fericirea și civilizația” (Heinrich Himmler, 9 iunie 1942).
Mai departe, prin falsificarea comunistă a binelui, în Nenorocirea secolului sunt aduse în vedere acțiuni similare cu cele naziste, comunismul fiind interpretat de către simpatizanții săi ca un act moral, necesar pentru democratizarea supraomului (p. 47). Similaritățile cu nazismul provin din concepția de a domina popoarele prin mijloace violente, în timp ce diferențele provin din omogenitatea societății prin recunoașterea reciprocă a societății (p. 50). Pentru ambele cazuri, autorul este de acord cu ceea ce cercetătorul Raymond Aron susținea anterior: „într-un caz acționează voința de a construi un nou regim și, poate, un alt om, prin indiferent ce mijloace, în celălalt o voință de-a dreptul demonică de a distruge o pseudorasă” (p. 51).
Distrugerea politicului propune o prezentare a felului în care s-au construit politicile care au distrus politica. Cu mult tact, Alain Besançon sintetizează și structurează informații cu privire la modul în care efectele comunismului și ale nazismului au fost absorbite și folosite atât în raporturile dintre guvernanții și guvernații de mai târziu, cât și în raporturile familiale ori sociale. În privința politicii, autorul alege definiția lui Montesquieu, și anume că este „un amestec de ură și de intrigă între persoane și clanuri unite precar în vederea puterii personale” (p. 66).
În continuare, sunt prezentate efectele religioase în termenii bun-rău într-un scurt capitol denumit Teologie. Autorul discută despre teama, oroarea și inhibiția individului în raport cu ceea ce îi dictau cele două regimuri, nazist și comunist. Mai mult, autorul încearcă să găsească răspunsuri pentru acțiunile regimurilor care au dezarmat ființa umană. Dacă prin furt se dobândesc anumite bunuri, prin minciună se scapă basma curată ori prin desfrâu se provoacă plăceri trupești, toate fiind condiționate de un preț ce trebuie plătit, prin actele celor două regimuri nu se poate evidenția un motiv uman de a le comite: „în fața acestei categorii de acte suntem dezarmați ca în fața unui miracol, un miracol pe dos, o excepție negativă de la legile cunoscute ale naturii” (p. 80). Mai departe, Alain Besançon încearcă să definească personalitățile criminale, identificându-le trăsăturile cele mai profunde, încercând să identifice și motivele urii împotriva Dumnezeului creștin, cu precădere, dar și a oricărui alt Dumnezeu, în general, făcând referire la evrei, musulmani, budiști, daoiști, confucianiști etc.
În ultima parte a cărții, este ilustrat modul în care a avut loc uitarea păgână, evreiască și creștină a comunismului și, implicit, a nazismului. Catastrofele istorice și politice sunt puse în raport cu catastrofele naturale, iar indivizii, sub febra îndeletnicirilor zilnice, uită de toate aceste cataclisme. În plus, doctrina conform căreia păcatul este atotprezent în viața omului îl familiarizează pe individ atât cu binele, cât și cu răul, determinând o stare de indiferență față de ambele. Și cum păcatul este firesc, iertarea urmează păcatului și, în mod natural, uitarea va fi următorul pas. În final, autorul susține unicitatea Șoah-ului, afirmând, totuși, că această problemă nu-și poate găsi o rezolvare universală care să fie acceptată. Fie că se discută calitatea unică a victimei, fie că se conturează întreg masacrul epocii, Șoah-ul reprezintă un moment unic și tragic, deopotrivă, în istoria universală.
Nenorocirea secolului cuprinde cele mai tragice momente ale omenirii, prin tratamentul nazismului și al comunismului, unicitatea Șoah-ului și distrugerea morală a individului. O carte care identifică, compară și analizează detaliile care redau conștiința istorică. Alain Besançon discută atât efectele fizice ori religioase, cât și pe cele psihologice pe care cele două regimuri le-au avut asupra individului. Mai mult, autorul încearcă să identifice și cauzele acestor excepții negative de la legile firești ale naturii umane, intrând, de multe ori, în mintea criminalului.