O carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat”
Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Big Sur de Jack Kerouac, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză de Vlad Pojoga.
Împreună cu Pe drum, romanul Big Sur este una din creaţiile de vîrf ale lui Jack Kerouac şi un reper pentru viziunea sa asupra vieţii. Cartea relatează una dintre profundele crize existenţiale trăite de alter egoul autorului, Jack Duluoz. Însă în Big Sur, spre deosebire de alte romane ale lui Kerouac, personajul central este un scriitor devenit faimos după publicarea cărţii Pe drum şi care încearcă să scape de gloria proaspăt cucerită de „Rege al Beatnicilor”. Vrînd să evite gloata de admiratori care îl asaltează pînă şi acasă, Jack se retrage la cabana unui prieten de-al său, Lorenzo Monsanto, în pădurile din Big Sur. Numai că, după doar trei săptămîni, e copleşit de singurătate şi de o tulburare nelămurită, ce îl fac să revină în San Francisco. Aici se reîntîlneşte cu vechii săi prieteni, inclusiv cu legendarul Cody, şi intră iarăşi în cunoscuta spirală a petrecerilor, beţiilor şi degradării, căutînd totuşi cu disperare o cale de salvare. Scrisă în doar zece zile, într-un flux narativ ce captivează şi, uneori, copleşeşte şi care se încheie cu un poem-experiment elaborat în timpul şederii scriitorului la cabană, Big Sur este, incontestabil, o carte fundamentală pentru Kerouac şi pentru înţelegerea aşa-numitei „generaţii beat”.
„În multe privinţe şi în special prin directeţea lirică, ce reprezintă cuceritoarea marcă personală a lui Kerouac, aceasta este cea mai bună carte a sa… şi în mod cert n-a etalat nicăieri altundeva mai multă «delicateţe tandră».” (San Francisco Chronicle)
„O relatare umană şi exactă a extraordinarelor ravagii suferite în urma unui delirium tremens alcoolic de Kerouac, un scriitor extraordinar, ce a avut puterea să îşi ducă pînă la capăt naraţiunea poetică, sarcină de care puţini autori atît de chinuiţi ca el ar fi fost capabili… Şi, la apogeul geniului său umoristic, s-a salvat de chinuri încheind cu superbul poem «Mare».” (Allen Ginsberg)
„Este cu siguranţă cel mai îndrăzneţ roman al lui Kerouac şi unul ce va fi citit cu maximum de respect de toţi cei care iniţial s-au arătat sceptici faţă de întreaga mişcare beat.” (The New York Times Book Review)
Jean-Louis (Jack) Kerouac (1922-1969) s-a născut în Lowell, Massachusetts, într-o familie canadiano-franceză. La terminarea liceului a obţinut o bursă la Columbia University şi a plecat la New York împreună cu întreaga familie, dar în scurtă vreme şi-a întrerupt studiile şi s-a înrolat în Marina Militară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, viitorul scriitor a fost lăsat la vatră, considerîndu-se că ar avea un comportament schizoid. A lucrat o perioadă în Marina Comercială, apoi a pornit într-un şir de călătorii prin Statele Unite şi Mexic. Primul său roman, The Town and the City, a apărut în 1950, în timp ce romanul Pe drum, incluzînd numeroase elemente autobiografice, considerat adesea marca „generaţiei beat”, a fost publicat abia în 1957. Printre cărţile publicate ulterior de Jack Kerouac se numără Vagabonzii Dharma (1958), Tristessa (1960), Big Sur (1962), Visions of Gerard (1963). După moartea sa au mai fost publicate cîteva volume reprezentative, dar rămase în manuscris, printre care Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, scris în 1945 împreună cu William S. Burroughs şi apărut în 2008, şi Oceanul e fratele meu, scris în 1942. La Editura Polirom au apărut: Pe drum, Vagabonzii Dharma, Şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, Oceanul e fratele meu şi Cartea trezirii. Viaţa lui Buddha.
FRAGMENT
„Deci sunt acolo când începe să se întunece, stau cu o mână pe perdeaua de la geam și mă uit în jos în timp ce Ben Fagan se îndepărtează ca să ia autobuzul de la colţ, cu pantalonii lui mari și largi de velur şi cămaşa lui simplă, albastră, de lucru, de la Goodwill, se întoarce acasă, la baia cu spumă şi un poem celebru, fără prea multe griji sau măcar fără grijile pe care le am eu, chiar dacă şi el cară după sine o vinovăţie chinuitoare, bănuiesc, şi remușcarea incurabilă că făcătura de succes comercial a timpului nu a adus la viață primii lui zori primordiali deasupra pinilor din Oregon – Strâng în mână perdelele de la geam ca Fantoma de la Operă în spatele măştii, aşteptând ca Billie să vină acasă şi amintindu‑mi cum stăteam aşa la ferestre în copilărie şi cum priveam străzi întunecate şi mă gândeam cât de îngrozitor mă descurcam cu evoluţia asta despre care toată lumea spunea că ar trebui să fie „viaţa mea“ şi „vieţile lor“ – Nici măcar nu mă simt vinovat pentru că‑s beţiv, ci pentru că toți ceilalţi care ocupă planul ăsta al „vieții pe pământ“ laolaltă cu mine nu se simt deloc vinovaţi – Judecători corupţi ce se bărbieresc şi zâmbesc dimineaţa în drum spre indiferenţele lor odioase, generali respectabili ce le ordonă soldaţilor prin telefon să se ducă să moară sau să cadă morţi, hoţi de buzunare care dau din cap în celule şi zic „N‑am rănit niciodată pe nimeni“, „ăsta‑i un lucru cert pe care‑l poţi spune despre mine, da“, femei care se cred salvatoare ale bărbaţilor şi pur şi simplu le fură esența, pentru că ele cred că gâturile lor ca de lebădă o merită oricum (chiar dacă pentru fiecare gât de lebădă pe care îl pierzi, ai alte zece care te aşteaptă, fiecare din ele gata să se ofere pentru o lămâie), de fapt nişte monştri îngrozitori cu feţe imense, care, doar pentru că au cămăşi curate, pretind să controleze vieţile muncitorilor candidând pentru posturi de Guvernator și zicând „În mâinile mele banii din taxele și impozitele voastre vor fi utilizaţi corespunzător“, „Ar trebui să vă dați seama cât sunt de valoros şi cât de multă nevoie aveţi de mine, ce‑aţi fi voi fără mine, dacă nu v‑ar mai conduce nimeni?“ – Mai încolo, înspre marea omenire programată, un desen cu un om ce stă cu faţa la soarele răsărind, are umeri puternici şi un plug la picioare, guvernatorul o să întoarcă fânul când răsare soarele –? – Mă simt vinovat că sunt un membru al rasei umane – Beţiv, da, şi unul dintre cei mai mari prostănaci de pe pământ – de fapt, nici măcar un beţiv adevărat, doar un prostănac – Dar stau aici, cu o mână pe perdea, și mă uit în jos după Billie, care întârzie, vai mie, îmi amintesc chestia aia înfricoşătoare pe care a zis‑o Milarepa, alta decât cuvintele reconfortante pe care mi le‑am amintit la cabană, în singurătatea dulce din Big Sur, „Când în meditaţie ies la iveală experienţe diverse, nu fi mândru şi dornic să le spui altor oameni, altfel Zeiţelor şi Mamelor supărare le vei aduce“, şi uite‑mă aici, un scriitor american întru totul și evident prostănac care face exact asta, nu doar ca să‑și câștige traiul (ceea ce am reuşit oricum să fac mereu la căile ferate şi pe vase şi ridicând scânduri şi saci cu mâini umile), ci pentru că, dacă nu scriu ce văd că se întâmplă de fapt pe globul ăsta nefericit, rotunjit de contururile craniului meu, o să cred că am fost trimis degeaba pe pământ de bietul Dumnezeu – Deși, fiind o Fantomă de la Operă, de ce ar trebui să mă îngrijoreze asta? – În tinereţe, când îmi lăsam deznădăjduit fruntea pe maşina de scris, întrebându‑mă care e totuși rolul lui Dumnezeu? – Sau când îmi mușcam buza în întunericul maroniu pe scaunul din salonul în care a murit taică‑meu şi în care am murit cu toţii un milion de morţi – Numai Fagan poate să înţeleagă, şi el e acum în autobuz – Şi când Billie vine acasă cu Elliott, eu zâmbesc şi mă aşez pe scaun şi el se rupe cu totul sub mine, bang, cad lat la podea, complet surprins, scaunul s‑a dus.
„Cum s‑a‑ntâmplat asta?“ se‑ntreabă Billie şi, în acelaşi timp, ne uităm amândoi la acvariul cu peşti şi amândoi peştişorii aurii stau cu burta‑n sus, plutesc morţi la suprafaţa apei.
Am stat o săptămână în scaunul ăla, lângă acvariul cu peşti, bând, fumând şi vorbind, şi acum peştişorii aurii sunt morţi.”