„Un roman care vorbeşte fără rezerve, dar deloc didactic despre trauma epocii #MeToo.” (Sir Jonathan Bate)
Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Sub punte de Sophie Hardcastle, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză de Lucia Popovici.
Când se trezeşte pe un iaht fără să-şi amintească deloc cum a nimerit acolo, tânăra Olivia primeşte ajutorul a doi străini care îi vor schimba pentru totdeauna cursul vieţii. Alături de Mac şi Maggie, Oli învaţă să navigheze pe ocean şi să-şi descopere ochiul artistic şi o capacitate foarte rară de a auzi sunete şi a simţi emoţii în culori. Patru ani mai târziu, cunoscătoare intimă de-acum a vieţii pe mare, Oli se angajează pe iahtul Poseidon, alături de un echipaj de bărbaţi al cărui căpitan, Vlad, o tratează cu neîncredere, din cauza vechilor prejudecăţi şi superstiţii potrivit cărora femeile îţi poartă numai ghinion pe mare. Exploziile de culori şi experienţele iniţiatice de pe Marea Coralilor lasă loc ploii cu maţe de peşte şi beznei de sub punte, unde nimeni nu te ia în seamă când ţipi. Sub punte evocă în culori tari şi cu o sinceritate uneori brutală clipele de revelaţie sau de cotitură, trauma vie sau îngropată şi extazul artistic în plină desfăşurare, într-o continuă, curajoasă explorare din Sydney pe Marea Coralilor şi de la Londra până în Antarctica, prin viziunea sinestezică a unui personaj original.
„Noul roman al lui Sophie Hardcastle, Sub punte, are ca temă femeile, corpurile lor şi peisajul înconjurător, însă şi violenţa sexuală, trauma şi supravieţuirea prin revendicarea propriei poveşti. […] E o proză fremătând de culori şi umbre ce conferă noi dimensiuni experienţelor evocate.” (The Sydney Morning Herald)
„Sub punte e un roman uimitor. Un text poetic care se poate citi la fel de uşor atât cu voce tare, cât şi în tăcere. […] Inima cărţii – şi chiar are inimă, mai mult decât atâtea altele – rezidă în explorarea identităţii feminine. E o carte care se adresează oricui a simţit impactul dureros al misoginiei sau consecinţele violenţei.” (Australian Book Review)
„Limbajul cărţii este poetic, şi totuşi accesibil – se citeşte uimitor de uşor. Povestea este sfâşietoare, şi totuşi de un omenesc simplu. Personajele, chiar şi acelea minore, prind viaţă în pagină, şi totuşi servesc unui scop mai înalt al autoarei, unul clar politic. Sophie Hardcastle are talentul de a transforma subtil percepţia cititorilor săi, chiar şi a cititorilor masculini. Un adevărat dar.” (The Canberra Times)
Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinţii ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învăţat la rândul ei navigaţia şi surfingul competitiv. Şi-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă şi cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experienţele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este şi autoarea unui roman pentru adolescenţi de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experienţe pe mare, în Antarctica, precum şi din două episoade dureroase de violenţă sexuală suferite în adolescenţă şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă şi coregizoare a miniserialului online Cloudy River.
FRAGMENT
„levănţică de mare
Când nu‑mi găsesc cheile, îmi golesc geanta pe covoraşul de la intrare al bunicului. BUN VENIT ÎN PARADIS.
Mă aşez în genunchi şi răscolesc prin morman.
— Rahat, mormăi, ridicându‑mă să bat la uşă.
Nimic nu urăşte bunicul mai tare pe lumea asta decât să baţi la uşă.
Îmi amintesc când am ajuns aici acum patru ani, ameţită de schimbarea de fus orar şi asudată, cărându‑mi întreaga viaţă pe umeri. Nu mi‑a răspuns nimeni la uşă, deşi auzeam televizorul urlând înăuntru. Am strigat „E cineva acasă?“.
— CE?
Urletul lui fusese o undă de şoc verde‑limetă.
Cândva existase şi bunica, dulce ca o piersicuţă, care deschidea uşa cum îşi desface o floare petalele. Cândva erau apă de ceai pe foc şi o tavă cu biscuiţi în cuptor. Cândva bunicul mă îmbrăţişa iubitor, ridicându‑mă şi învârtindu‑mă prin aer. Ochii surâzători ai bunicii şi tachinările voioase. Poveştile nebuneşti ale bunicului şi râsul lui zgomotos.
Cât de discordant era acel CE.
— Sunt Olivia, am strigat.
— CINE? a ţipat el peste televizorul dat la maximum.
Am bătut cu pumnul în uşă.
— Olivia!
Am auzit câţiva paşi nesiguri, iar apoi s‑a întredeschis uşa.
— Nu mă interesează. Cară‑te!
Am prins uşa înainte să apuce să o închidă.
— Bunicule, încetează. Sunt eu – sunt Olivia.
Atunci uşa s‑a deschis de tot, iar un bărbat mai cenuşiu la faţă decât ultima dată când îl văzusem m‑a măsurat din cap până‑n picioare. Purta o şapcă de crichet, un tricou alb călcat, pantaloni bej şi pantofi de piele.
— Credeam că ajungi abia după‑amiază, mi‑a spus.
M‑am uitat la ceas.
— E ora trei.
Bunicul a ridicat din umeri şi s‑a dat înapoi, lăsându‑mă să intru.
— Pare greu, mi‑a spus, arătând spre rucsacul pe care îl căram. Te‑aş ajuta, dar am spatele praf.
Şi‑a masat şoldul.
— Nici o grijă, i‑am zis, urmându‑l înăuntru.
Se mişca chinuitor de încet.
— Asta e camera de zi, mi‑a spus, de parcă nu mai fusesem niciodată acolo. Bucătăria, mi‑a zis arătând spre bucătăria înghesuită, cu linoleum pe jos şi o fructieră goală. Pe balcon e cel mai plăcut dimineaţa.
Am aruncat o privire spre balconul unde se stafidea o cactacee într‑un ghiveci de teracotă.
— Credeam că toată ideea cu cactaceele e că nu mor, i‑am zis.
Bunicul a râs, dar era un sunet de apă stătută.
— Totul moare. A bătut într‑o uşă închisă. Asta e camera mea. Când sunt înăuntru, nu trebuie să fiu deranjat. Ai înţeles?
Am dat din cap.
Apoi mi‑a arătat baia şi camera care urma să fie a mea – spunându‑mi să nu mă ating de cutiile depozitate sub birou sau de cea de pe raftul de jos al dulapului –, după care s‑a scuzat şi s‑a întors la meciul de crichet.
Mi‑am despachetat lucrurile şi apoi m‑am întors în camera de zi. M‑a ignorat când l‑am întrebat dacă vrea o ceaşcă de ceai.
S‑a întors spre mine abia la pauza publicitară.
— Iartă‑mă că nu te‑am întâmpinat la aeroport. Am fost ocupat.
M‑am uitat în jur, observând rebusul pe jumătate făcut de pe măsuţa de cafea, meciul de crichet care se reluase la televizor, cele trei sticle de bere goale.
— E‑n regulă, i‑am zis. Îmi place şapca ta.
Dar atenţia îi era acaparată din nou de crichet. A întins mâna sub măsuţa de cafea, a luat un pachet de ţigări şi şi‑a aprins una. Despre obiceiul ăsta nu ştiam.
Am stat în bucătărie şi l‑am urmărit cum fumează, cum arde ţigara între buzele lui. A expirat, iar un nor de fum a învăluit camera. Şi‑a înghiţit flegma din gât. Mâinile îi tremurau. M‑am uitat la degetele lui, subţiri şi noduroase, cu unghiile îngălbenite, pe care verigheta era deja prea largă. Chiar şi atunci vedeam că flămânzea fără ea. Timpul îi eroda trupul. Dar nu îndeajuns de repede.
Ceainicul de pe aragaz a început să şuiere. Mi‑am turnat apă peste ceai, am urmărit cum îşi schimbă apa culoarea, forma. Pe băncuţa din bucătărie era un buchet de levănţică, cu tulpini cafenii şi flori pălite şi pufoase. Puteam doar să bănuiesc de cât timp stăteau acolo.
Când îi vizitam în copilărie, bunica ascundea levănţică în sertarele mele, astfel că mireasma ei mă însoţea pretutindeni. Totul părea magic. Dar florile acestea mureau la fel de lent ca bunicul.
M‑am întors în living, la bunicul, şi am privit pe fereastră, spre dealul unde se aprindeau luminile seminarului teologic St Patrick.
— Îţi aminteşti cum îmi povesteai că la St Pat sunt zâne şi că de aceea se luminează noaptea? l‑am întrebat, stând în picioare deasupra lui.
Bunicul a clătinat din cap.
— Nu‑mi imaginez de ce aş fi spus vreodată aşa ceva.
M‑am aşezat lângă el. Aşa au început cei patru ani în care bunicul se încorda din tot corpul de câte ori mă aşezam pe fotoliul bunicii.”