de Alina PARTENIE
Argumentarea este una dintre competențele cele mai importante vizate de programele școlare. De altfel, argumentarea este una dintre principalele competențe pe care le cere și programa, intitulată, ironic, viață. A argumenta înseamnă, în termeni simpli, a exprima un punct de vedere referitor la o temă care merită dezbătută. Există, zice-se, subiecte care nu trebuie să fie argumentate: unele prin banalitatea lor, iar altele prin caracterul lor excepțional. Nu vom intra în teoriile (interesante, fascinante și extrem de utile) ale argumentării din retorica antică sau din teoriile contemporane ale tratatelor de argumentare și noua retorică, deoarece toate evidențiază rolul, structura argumentării, tipurile de argumente. Vom încerca să privim succint cum se formează această competență în școala românească, ce, cum, cât și cine argumentează. Și, nu în ultimul rând, oful tuturor: cum abordăm și cum evaluăm argumentarea la examene.
Raportul dintre argumentare și viață e clar: elevul poate fi ușor convins (printr-un demers argumentat) de ce studiază diferite tipuri de texte argumentative, chiar și unele elemente mai tehnice referitoare la argumentare sau la ce îi folosește aceasta, mai ales că funcționarea limbii este partea din lingvistică a cărei utilitate poate fi cel mai ușor demonstrată. Totuși, ajungem să avem absolvenți cu un mod, să-i zicem nestructurat de a argumenta, de ce? Să ne gândim la primele argumentări pe care elevii noștri le fac. Acum mă gândesc la limba și literatura română, la clasele de gimnaziu. Primele argumentări evaluate pe care ei le fac la examenele finale sunt celebrele argumentări de încadrare în gen/specie literară. Nu discutăm aici despre cât de pertinente sunt ele ca argumentări, despre cât de relevante sunt în viața cotidiană. Dar, ca să poți argumenta niște noțiuni mai tehnice (care, firește, au fost argumentate de alții) ar trebui să pornești de la realitate: cineva care știe să argumenteze de ce binele învinge răul în basm, și nu întotdeauna în viață nu va avea, credem, probleme în a argumenta că un text este un text liric. Fie vorba între noi, nu ar trebui să ne furăm căciula singuri: habar nu avem dacă elevii noștri pot sau nu să argumenteze și altceva dincolo de o schemă precisă, dacă pot înțelege mizele unei adevărate argumentări sau mizele unei manipulări (în fapt, tot o argumentare și ea, dar în sens negativ, aș spune). Apoi, la o privire mai atentă putem observa că subiectul de argumentare de la Evaluare Națională este unul mai degrabă superficial, permițând aplicarea unor scheme dinainte învățate. Or, acest lucru este aproape imposibil în viață. Dar dacă vrem să îi învățăm pe elevii noștri ceva din argumentare nu ar trebui să le dăm modele de-a gata, ci să folosim argumentarea ca o abilitate în viață. Poate că așa nu vom mai auzi întrebări hazlii și triste, deopotrivă, pe care le recunoaștem cu toții: „Care era argumentarea pentru epic?”, „Asta-i din argumentarea pentru liric?”, „Ce era în al doilea rând la dramatic?”, ci vom întâlni răspunsuri oneste care, pe baza unui text, vor arăta că pot aplica din ceea ce cunosc deja despre un anumit concept de teorie literară. Poate nu vom avea lucrări „la nivel înalt”, dar nici atâtea lucrări care să se termine prin „Având în vedere cele prezentate, textul aparține genului liric”. Să ne gândim: viața ne cere o concluzie, o „morală”, cele expuse mai sus pot să nu fie prezente, pot să nu fie cunoscute de interlocutor. Și atunci?
De asemenea, să nu uităm că nu există modele universale ale argumentării, că nu a desființat nimeni „în primul rând”, cum am auzit pe unii elevi zicându-mi deunăzi, nimeni nu zice că e desuet și a fost înlocuit cu „pe de o parte”, „pe de altă parte”. O scurtă trecere în revistă a tipurilor de conectori (realizată de către profesor) ar arăta că nu conectorii sunt greșiți (în fond, niciunul dintre profesorii de limba și literatura română nu a colaborat cu Quintilian, nici măcar cu Perelman, reprezentantul noii retorici). Dragi profesori, ca să scăpați de întrebări incomode, nu le mai dați elevilor răspunsuri incomplete sau greșite care arată preferințele noastre de foarte puține ori bine argumentate. La rândul lor, vor ajunge la niște concluzii la fel de „pertinente”. Așadar, haideți să facem din argumentare o abilitate de viață, care poate fi transpusă în viață în favoarea celui care o folosește, nu o schemă care poate fi folosită doar la examene. O privire scurtă și asupra subiectelor de la bacalaureat din toamna anului 2018 ne scoate la iveală o altă prăpastie față de viață: subiectele par mai degrabă rupte de realitate, iar elevii pot să creadă că doar subiectele înalte sunt demne de „argumentare”. Dacă aruncăm o scurtă privire la subiectele date la bacalaureatul francez din 2018 privitoare la competența de argumentare, vom observa prezența unor fragmente de texte din Montaigne, Montesquieu, Voltaire, iar tema argumentării este ironia și decalajul cultural prin raportare la textele date. De la subiecte care vizează internetul, familia, sportul, de la bacalaureatul românesc până la ironia și decalajul cultural de la confrații noștri este o întregă prăpastie. Mă tem, însă, că școala ar trebui să își păstreze un caracter elitist prin natura temelor și subiectelor abordate. Astfel, riscul de a cădea în clișeu și în banal pare inevitabil. Toți ne dorim absolvenți originali, creativi, capabili să se descurce, iar subiectele de la examenele naționale ar trebui să reflecte ca un ciob de oglindă această iluzie, pas cu pas. Doar că schimbarea începe cu fiecare dintre noi, cu modul cum ne putem argumenta nouă înșine scopul pentru care predăm. Doar atunci vom începe construcția celorlalți.
Între cele două prăpastii (prăpastii pe care noi alegem, în mare parte, să le construim), se află argumentarea din viață: de ce-uri cotidiene (unele mai banale, altele importante pentru viață) care duc la neliniști permanente, la căutări. Argumentări care nu ne vin la momentul potrivit, concluzii care nu se potrivesc. Ne-am gândit vreodată fiecare dintre noi că ele vin tocmai din ipoteze/întrebări care nu au fost bine puse? Orice argumentare are un scop, o miză, un emițător, receptori, mijloace. Cred că școala ar trebui să ne plimbe printre ele, încet, discret, dar sigur. Atunci, prăpastia va deveni o frumoasă poveste, iar școala, examenele și viața își vor găsi drumul, interferențele. Când vom găsi argumente pentru ceea ce facem și pentru ceea ce va fi mai departe, ni se va părea că o concluzie a unui text simplu sau a unei vieți merită mai mult decât două rânduri chinuite, „Având în vedere cele mai de sus prezentate”. Poate de aici ar trebui să pornească orice discurs onest despre competența de argumentare, școala și viața.
Sursă foto: www.ethos.ro
Instructiv. Interesant. Argumentat.