de Alina PARTENIE
Funcționarea creierului reprezintă o temă de cercetare actuală care răspunde unor serii de întrebări din diverse domenii având în centru activitatea cerebrală. Asupra acestei teme, dificilă și fascinantă deopotrivă, revine și specialistul în neuroștiințe David Eagleman, inclus de revista italiană Style în „Lista personalităților geniale” și cercetător în cadrul Institutului pentru Etică și Tehnologii Inovatoare. Volumul Incognito. Viețile secrete ale creierului reprezintă o reeditare în cadrul colecției „12 cărți despre lumea în care trăim” a traducerii realizate de Ovidiu Solonar în 2016. În aceeași colecție au apărut și alte volume ca Gândirea modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți de Robert Scruton sau Gândirea captivă, volumul lui Czeslaw Milosz. Cartea este structurată în șapte capitole urmate de anexe, note și bibliografie.
Incognito începe cu un motto din Blaise Pascal, și anume „omul nu este capabil să vadă nici nimicul din care provine, nici neantul care îl împresoară”. Aceasta este ideea care reunește capitolele cărții ca o incursiune nu numai în mintea umană, dar ca o posibilă justificare a raportării la ceilalți, la simțuri, la intuiție, la timp și la vinovăție. În prima parte a cărții, dincolo de descrierea științifică succintă pe care o realizează, Eagleman consideră creierul un organ viu care influențează stările și acțiunile umane dificil de justificat. Raportarea umană la aceste acțiuni s-ar putea defini prin „este cineva în capul meu, dar nu sunt eu” (traducerea unui vers preluat de la Pink Floyd) și se bazează pe experimentele realizate pe ființe umane, dar și pe descoperirile științifice ori creații artistice. În toată această traiectorie a cunoștințelor umane, indivizii nu și-au putut justifica, pe cale rațională, unele acțiuni sau alegeri. Întrebările legate de creierul uman pornesc de la Toma d’Aquino care observa, încă din secolul al 13-lea, că există acțiuni care nu pot fi justificate prin niciun raționament uman. Această idee va fi continuată, patru secole mai târziu, de Gottfried Wilhelm Leibniz care sugera că mintea umană este un amestec de componente „accesibile și inaccesibile” (p. 23). Ideile lor vor reveni și în scrierile lui Maxwell, Blake sau Goethe ajungându-se la explicațiile lui Freud privitoare la explorarea inconștientului. Aceste repere teoretice sunt corelate cu exemple cotidiene, cum ar fi „cum e posibil să fii nervos pe tine însuți?”.
În a doua parte a cărții, Eagleman prezintă o serie de curiozități care ar putea constitui răspunsuri pentru întrebările din prima parte. Astfel, autorul își propune să prezinte raportul dintre simțuri și experiență, având în vedere o serie de iluzii optice care îi cer creierului un efort mai mare pentru decodarea și înțelegerea contextului. În acest mod ajunge la prezentarea unor idei care vizează simțurile și timpul ca niște constructe ale creierului. În ceea ce privește timpul, David Eagleman aduce în discuție evenimentele care au fost percepute ca având o durată mai mare, deși ele au avut o durată foarte mică, și pe care oamenii le păstrează în amintire tocmai pentru că au avut un impact puternic asupra lor.
Analiza creierului poate spune mai multe despre ființa umană. Astfel, structura lui îți poate spune dacă ești rasist, cum a fost posibil ca un robot să câștige la Wimbledon sau cum se explică atracția pentru anumite persoane. Mintea face parte, de fapt, dintr-un sistem bipartit emoție-rațiune care fragmentează creierul ca o echipă de adversari. În acest sens, autorul aduce în discuție gradul de vinovăție a individului care suferă anumite disfuncționalități la un moment dat, propunând o nouă viziune asupra sistemului de justiție pe baza raportării liberului arbitru la concepția de vinovăție. De pildă, se pune problema gradului de vinovăție a individului somnambul care atacă pe cineva ori a celui cu sindromul Tourette care își manifestă agresivitatea în public etc.
În ultima parte a cărții, este prezentată și o redefinire a conceptului de cunoaștere. David Eagleman pornește de la ideile lui Montaigne care consideră că „încercăm în zadar să ne cunoaștem pe noi înșine, întrucât toți oamenii se schimbă neîncetat și nicio descriere nu e de durată” (p. 245). De asemenea, îndemnul oracolului din Delfi, „Cunoaște-te pe tine însuți!”, pare imposibil de realizat deoarece oamenii ar avea, pretinde Eagleman, o serie de algoritmi care îi protejează de ei înșiși asemenea programelor de calculator. În acest sens, noua definire a cunoașterii presupune un consens relativ, și anume eul conștient ocupă o mică parte din creier și este responsabil pentru puține acțiuni ale acestuia.
Așadar, Incognito. Viețile secrete ale creierului propune o cercetare a modului în care funcționează cea mai enigmatică mașinărie umană. Plină de exemple preluate din diferite domenii, cartea ridică tot felul de întrebări tuturor celor care sunt interesați de mecanismele creierului sau cum acesta ne influențează deciziile. David Eagleman oferă o variantă de răspuns cu privire la funcționarea creierului, dar lasă deschise și alte posibilități de interpretare și de decodare a semnalelor pe care ni le oferă lumea potrivit propriilor noastre percepții. Este evident că o astfel de carte poate fi contestată, este clar că exemplele pot primi contraexemple, este de la sine înțeles că „…dacă creierul nostru ar fi într-atât de simplu încât să fie înțeles, nu am fi suficient de inteligenți ca să-l înțelegem”.