Alina PARTENIE
Multe școli au fost nevoite să aleagă scenariul hibrid la începutul acestui an școlar altfel. Dacă celelalte două (față în față și online) par mai clare și presupun o raportare coerentă la un grup, scenariul galben (de tip struțocămilă, hibrid) solicită mai mult efort, mai multă creativitate, mai multă responsabilitate pentru a nu părea un demers haotic și improvizat.
Pasul 1: dotările tehnice ale școlilor și punerea acestora în funcțiune
Nu știu alții cum sunt, dar, deși dispozitive tehnice există în școli, nu există persoane specializate care să dorească să se ocupe de ele. Transmiterea unei lecții sincron presupune o conexiune la internet stabilă și alte dispozitive (camere web, table inteligente) bine montate, astfel încât să respecte celebrul GDPR, să nu îi încurce nici pe copiii aflați în clasă și să îi ajute cumva și pe cei de acasă. Oricât m-aș strădui, oricât mi-aș aduce laptopul de acasă, aș avea nevoie de siguranța dispozitivelor tehnice din clasele în care trebuie să fiu și online, fără să trebuiască să echilibrez sonorul sau orientarea camerei web. Cineva din afară va râde, probabil, dar mi se par niște probleme foarte serioase și foarte actuale, de care, din păcate, nu se interesează mai nimeni. Să utilizez diferite aplicații educaționale mă pot descurca și singură, dar nu am calitățile necesare pentru a pune în funcțiune un dispozitiv tehnic. Bine că am voință și o mână de elevi inimoși și…ceva mai curajoși decât sunt eu!
Pasul 2: cum e lumea în scenariul hibrid
Să presupunem (o ipoteză contrafactuală, deocamdată, în ceea ce mă privește) că am rezolvat cumva cu brio problemele tehnice, mă gândesc la două texte cu care începe materia la limba și literatura română, texte adresate elevilor claselor a VI-a și a VII-a.
Unul este Un păianjen care se crede Spiderman, de Adina Popescu, celălalt este Cum e lumea, de Veronica D. Niculescu. Două texte care, azi, au căpătat mai multe semnificații decât altădată. Primul este despre un păianjen care își caută un acasă, o familie. Cel de-al doilea ne poartă în aventura unui pui de urs care călătorește în necunoscut și descoperă lumea. Toate temerile de la acest început de an școlar încep, pas cu pas, să devină provocări. Cu toții căutăm o pânză de păianjen în educație zilele acestea și mă tot gândesc care să fie aceea: fragilă, dar puternică, punte și punct de legătură, dar și simbol al (ne)statorniciei. Cred că provocarea școlii hibrid este să construiască o pânză de păianjen între școală și acasă, dar mai ales între noi, ca oameni. Iar până a o construi, până a simți că este o pânză la care am pus umărul toți deopotrivă, mă gândesc și observ că este mult mai ușor cu acele clase pe care le cunoști și alături de care, încet-încet, ai construit o pânză de păianjen de-a lungul anilor. De aici înainte, vom tot construi, vom destrăma pânze, dar trebuie să nu uităm că legătura aceasta poate funcționa și în vremuri de distanțare socială. Această pânză mă ajută să țes și să încerc să îi propun fiecărui copil o activitate potrivită pentru rolul său, astfel încât să susțin o comunicare adevărată între toți copiii din aceeași clasă, mai ales că această împărțire pare pe termen îndelungat. Este șansa să arătăm că doar împreună putem face și mai mult, dar și mai bine, iar pânza de păianjen este imaginea (cred eu) cea mai potrivită pentru perioada pe care o traversăm.
Al doilea text reprezentativ și metaforic pentru acest scenariu este un text studiat la începutul clasei a șaptea, Cum e lumea, de Veronica D. Niculescu, aflat la începutul unității de învățare „Călătorie în necunoscut”. Este clar că toți călătorim laolaltă în necunoscut și descoperim, pas cu pas, cum e lumea, asemenea puiului de urs care trece plin de curaj și de curiozitate dincolo de gratiile Grădinii Zoologice, pentru a descoperi lumea cea mare. Da, avem nevoie cu toții de curaj și de curiozitate în educație și nu numai în această perioadă, iar scenariul hibrid ar trebui apreciat pentru că nu oferă încă nicio soluție care să ducă la rutină. Avem cu toții nevoie de curaj și de curiozitate să trecem dincolo de gratiile propriului confort sau, în aceste timpuri, dincolo de zidurile școlii.
Acestea sunt doar două exemple care ne arată tuturor că nimic nu este imposibil, deși totul este neclar. Scenariul hibrid, complicat ce-i drept, nu se poate rezuma doar la două dispozitive care funcționează perfect. Nu, nici pe departe, iar cele două texte ne arată căi prin care îl putem construi încet-încet. Iar în vremurile când vom reveni „la normal” (ce-o mai însemna normalul atunci?) și când ne vom crede mai siguri pe noi „că le știm pe toate”, să nu uităm să lucrăm de zor la pânza de păianjen. Această situație îmi aduce aminte că am auzit cândva, undeva, într-un context care nu avea legătură cu școala, următoarea „poveste” tot legată de un păianjen care, la rândul lui, descoperă lumea. Un păianjen trăia în siguranță într-un copac înalt, iar hrana și-o procura de jos, de pe pământ. Acest „drum” al său era posibil doar dacă avea o pânză puternică la care lucra permanent. Într-o zi, păianjenul văzând că în lumea de jos, pe pământ, are toate resursele de care are nevoie, decide să nu mai facă drumul anevoios spre locul care îi asigura siguranța și să rămână pe pământ. Treptat, pânza s-a rupt, iar într-o zi, când a fost ținta unor pericole, păianjenul a vrut să urce în locul care îi asigura siguranța, dar pânza se rupsese și nici timp nu mai era pentru a face alta…
Poate că drumul acesta este și drumul educației astăzi, iar reponsabilitatea cea mare este să lucrăm împreună la pânza de păianjen, chiar și în vremuri mai sigure când nu va mai părea necesară. Astfel, nu vom mai fi debusolați, neliniștiți, neputincioși, când vom trece dintr-un scenariu în altul. Și să nu uităm să ne păstrăm curajul puiului de urs care descoperă și redescoperă lumea. Sunt vremuri de schimbare în educație, în care depinde de fiecare dintre noi care va fi calea pe care o va urma: cea a păianjenului curajos și a ursului curios sau cea a păianjenului plictisit, delăsător și atotsuficient.
Sursă foto: youtube.com