Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Un secol de ceață de Matei Vişniec, apărut de curând la Editura Polirom, colecția „Fiction Ltd”, în ediție cartonată.
„Aș plasa acest roman în categoria ficțiunilor istorice, deși toate bazele sale de plecare sunt reale; ele se hrănesc din evenimente trăite de propria mea familie, precum și de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler și umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole și nu întâmplător partea a doua a cărții se intitulează «Răul are întotdeauna un frate geamăn».
Am încercat să înțeleg eu însumi, scriind, de ce oamenii nu învață mai nimic din greșelile trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare. Ceața ideologică despre care vorbesc în carte nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndesește, chiar în multe minți subtile și în multe suflete generoase.
Îl invit pe cititor să se îmbarce în lectura acestei cărți pentru a-și face singur o părere despre dilemele secolului trecut și despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moștenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluții, nu și dilemele…” (Matei Vișniec)
Matei Vişniec s-a remarcat în anii ’80 ca poet, apoi ca dramaturg ale cărui piese, cu largă circulaţie în mediul literar, sunt interzise pe scenele profesioniste. În 1987 părăseşte România şi se stabileşte în Franţa, unde lucrează pentru Radio France Internationale. Piesele sale în limba franceză apar la Actes Sud – Papiers, L’Harmattan, Lansman, Crater, L’Espace d’un instant. Numele său figurează pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. În ultimii ani Matei Vişniec s-a remarcat şi ca romancier. Dintre apariţiile sale editoriale recente în România amintim:
Editurile Cartea Românească şi Polirom
Păianjenul în rană (teatru), 2007; Groapa din tavan (teatru), 2007; Omul‑pubelă. Femeia ca un câmp de luptă (teatru), 2007; Cafeneaua Pas‑Parol (roman), 2008, 2014; Cronica ideilor tulburătoare sau despre lumea contemporană ca enigmă şi amărăciune (eseu), 2010; Sindromul de panică în Oraşul Luminilor (roman), 2009, 2012; Domnul K. eliberat (roman), 2010, 2015; Dezordinea preventivă (roman), 2011, 2017; Cabaretul cuvintelor (teatru), 2012, 2018; Negustorul de începuturi de roman (roman), 2013, 2014; Omul din care a fost extras răul (teatru), 2015; Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă… (roman), 2016, 2018; Ultimele zile ale Occidentului (povestiri), 2018; Cronica realităţilor tulburătoare (sau despre lumea contemporană în faţa marilor decizii) (eseu), 2019.
Editura Paralela 45
Oraşul cu un singur locuitor (antologie de poezie), 2005; Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (teatru), 2005; Omul cu o singură aripă (teatru), 2006; Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal (teatru), 2007; Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu (teatru), 2008; Occident Express. Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre (teatru), 2009; Omul din cerc (antologie de teatru scurt), 2010.
Editura Humanitas
Maşinăria Cehov. Nina sau despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi (teatru), 2008; Scrisori de dragoste către o prinţesă chineză (proză poetică), 2011; Procesul comunismului prin teatru (teatru), 2012; Trilogia balcanică. Migraaaanţi (teatru), 2016.
Editura Arthur
Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele/Le bonhomme de neige qui voulait rencontrer le soleil (piesă pentru copii, ediţie bilingvă), 2016.
Editura Tracus Arte
Securi decapitate/Haches décapitées (antologie de poeme, ediţie bilingvă română/franceză), 2012; Ioana şi focul. Şobolanul rege. Reverii pe eşafod. Cuvintele lui Iov (teatru), 2017.
FRAGMENT
„ În timpul săptămînii, Ovidiu abia le adresa cîte o privire celor patru fete, fiind mai tot timpul ocupat cu pregătirea temelor, cu sportul şi cu lecţiile de vioară pe care le lua de două ori pe săptămînă. Sîmbăta seara însă, cobora în camera fetelor şi le făcea să chicotească şi să rîdă în hohote.
— Ştiţi că pe viitor nimeni nu va mai avea voie să aibă o soţie numai a lui?
— Cum aşa?
— De unde pînă unde?
— Cine ţi‑a mai spus şi prostia asta?
— Nu e nici o prostie. Vom trăi în comunism şi toate proprietăţile vor aparţine poporului.
— Care proprietăţi?
— Uzine, fabrici, pămînturi, păduri, mine, cai, livezi… Tot, tot, tot.
— Şi ce, soţiile sînt şi ele proprietăţi?
— Păi nu? În societatea burgheză soţiile erau proprietăţi individuale. Dar comunismul va decreta în curînd iubirea liberă. Cele patru fete savurau, mai ales sîmbăta seara, pe întuneric, în camera lor, elucubraţiile erotico‑ideologice ale lui Ovidiu. Doar Minodorei i se punea uneori cîte un nod în gît, întrucît nu i‑ar fi convenit deloc ca pămîntul familiei sale de la Zariştea, precum şi caii suri ai tatălui său să fie luate de popor. Era de ajuns că ei personal, întrucît fusese dată la şcoală, nu i se mai rezervau ca zestre două hectare, ci numai unul…
— Şi tu eşti comunist, Ovidiu?
— Nu încă, dar am să fiu.
— Ca să fii comunist, trebuie să‑l citeşti pe Marx.
— Nu trebuie să‑l citeşti, trebuie doar să crezi în el. Ovidiu spunea uneori lucruri naive şi alteori lucruri complicate. Avea un fel al lui de a debita lucruri naive cu mare seriozitate, precum şi lucruri complicate cu un surîs larg pe faţă. Fetele îl tachinau ori de cîte ori aveau ocazia, mai ales cu întrebări legate de viitoarea sa intrare în Partidul Comunist. Gina în special, ori de cîte ori îi adresa cîte o întrebare cu tîlc, începea să rîdă înainte de a primi răspunsul.
— Ai să intri cînd se va da decretul de naţionalizare a soţiilor? Ha, ha, ha…
— Nu, am să intru înainte, ca să contribui la ridicarea gradului de conştiinţă amoroasă a proletariatului.
Ovidiu îşi însuşise foarte bine tot felul de termeni din propaganda oficială, dar îi combina în aşa fel încît provoca hilaritate şi implicit hohote de rîs. „Viitorul luminos al omenirii“, le spunea el, „depinde de rapiditatea cu care va fi creat omul nou. Or, omul nou va trebui să accepte să împartă totul cu tovarăşii săi, inclusiv dragostea. Nu vor mai exista căsătorii, dar nici divorţuri. Copiii vor fi crescuţi în comun. Fiecare va munci după puterile lui, fără să fie plătit, dar se va servi din magazine cu ceea ce va avea nevoie. Banii vor dispărea. Oamenii vor trăi în apartamente comune, unde vor avea în comun bucătăria, baia şi alte dependinţe…“.
Uneori, fetele se consultau şuşotind între ele şi o delegau pe Gina să‑i pună lui Ovidiu cîte o întrebare concretă. Gina se pronunţa atunci în numele întregului grup:
— Vrem să ştim cum se va întîmpla concret cu naţionalizarea soţiilor. Adică fiecare bărbat nou va putea, atunci cînd îi va pica cu tronc o femeie nouă, să se ducă şi să‑i spună: „Te doresc, hai să ne iubim“?
Uneori, Ovidiu refuza să intre în detalii, pretinzînd că interlocutoarele sale nu erau încă pregătite pentru acea fază superioară a comunismului.”