Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul „Bastian”, de Dora Pavel, apărut de curînd în colecția „Fiction Ltd”, și în ediție digitală

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocînd secretul profesional, unui tînăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de pînă acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bîntuie încă de la naștere.

„Scrisul borderline al Dorei Pavel apare ca rezultatul fecund al unor interferențe culturale cu literatura occidentală anglofonă. Aceste interferențe situează ideatic thrillerele abisale și metafizice ale romancierei sub zodia unor autori precum Ian McEwan, Patrick McGrath sau Joyce Carol Oates, care aparțin, la rîndul lor, galaxiei eclectice a neogoticului postmodern. Hiperconcentrată și minimalistă, pe de o parte, iar pe de altă parte marcată adînc de sedimentări epice dense, cumulative, proza Dorei Pavel înglobează o formă particulară de neogotic. Un gotic hibridizat, ivit dintr-un psihism sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin unul rezidual, remodelat și proiectat într-un nou organism paradoxal: ceea ce voi numi un neurogotic.” (Giovanni Magliocco, Università degli Studi di Bari Aldo Moro)

Dora Pavel este licențiată în Litere și a lucrat în învățămînt, în cercetare și ca jurnalist radio. A publicat patru volume de versuri și două de povestiri, precum și trei cărți de convorbiri cu scriitori români. Odată cu apariția primului său roman, Agata murind (2003; ediția a II-a, Polirom, 2004; ediția a III-a revăzută, Polirom, 2014; tradus și publicat la Editura Crealite din Madrid), roman distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, autoarea abandonează definitiv poezia și proza scurtă, dedicîndu-se în exclusivitate romanului de ficțiune. A publicat, tot la Polirom, alte trei romane de succes, Captivul (2006; ediția a II-a, 2017), Pudră (2010) și Do Not Cross (2013; apărut în versiune spaniolă la Editura Dos Bigotes din Madrid, în 2018). A mai colaborat la elaborarea a două lucrări de referință: prima ediție cu litere latine a Bibliei de la Blaj a lui Samuil Micu (1795), tipărită la Vatican în 2000, premiată de Academia Română, și antologia Școala Ardeleană, vol. I-IV (apărută în 2018 în cunoscuta colecție „Opere fundamentale”), distinsă cu Premiul „Perpessicius” al Muzeului Național al Literaturii Române. Dora Pavel revine acum la Polirom cu un nou roman, Bastian, cu același imaginar de tip gotic în reliefarea laturilor abisale, fragile ale psihicului uman.

 

Fragment

Nimic nu te imobilizează mai mult în scaun decît execuţia unei partituri de violoncel. Sigur, e punctul de vedere al unui violoncelist, chiar dacă el poate fi şi punctul de vedere al unui harpist sau contrabasist, şi ei interpreţi de coarde, de-acord. Dar nu imobilitatea prelungită e adevăratul motiv pentru care, la absolvirea liceului, nu mai mizasem pe acea şcoală superioară de muzică numită Conservator, ci contactul de neevitat cu publicul. Publicul, care n-ar fi ezitat să-mi umple sălile, fără însă a mă face să mă simt mai puţin singur. Publicul, cel care nu te slăbeşte o clipă, fie că te place sau nu. Sincer interesat sau nu. Publicul, cel care, vrei, nu vrei, e mereu acolo, dinaintea ta, de cele mai multe ori el însuşi neştiind ce vrea, făcîndu-te să te raportezi mereu la el cu oarecare circumspecţie, cu o anume dezaprobare. Nu agreez prezenţele care-mi activează reflexele convenţionale. Ca adolescent, tînjeam după compania cuiva, e drept, însă nu şi a masei amorfe, pe cît de compacte, pe atît de pasagere. De fiecare dată alta şi alta. Pe care oricum n-aş fi văzut-o, doar aş fi ghicit-o, în obscuritatea sălii de concerte, tensionîndu-mi trupul şi consumîndu-mi tot aerul de respirat.

Mai e ceva. Îmi amintesc de ziua în care tata s-a interesat pentru prima dată de pasiunea mea muzicală. În loc să mă bucure, momentul a fost unul cît se poate de stînjenitor. Poate pentru că propunerea sa de a-mi improviza o cabină fonică în interiorul camerei mele de la parter, în aşa-zisul cabinet oriental, fusese punctată şi de „ameninţarea” că acel sistem tehnic îmi va putea aduce „cîştiguri importante” în viitor, ca o adevărată „afacere”. După ce acelaşi părinte îmi sfidase şi-mi ponegrise de-o viaţă dorinţa de a mînui perfect violoncelul, acum atitudinea lui era cu totul la cealaltă extremă, vorbindu-mi de profituri din cele mai lumeşti. Ce cuvînt greţos, „cîştiguri”, ce cuvînt abject, „afacere”! Un moment neplăcut. Un scurt frison, ca o electrocutare fulgerătoare, letală. La auzul acelor vorbe, din drag ce-mi fusese, violoncelul mi se înfăţişase brusc ca o povară. Dacă nu mă va afecta acum, îmi spuneam, cu siguranţă mă va dărîma mai tîrziu. Habar n-aveam cum. Cumva, într-un fel. Ceva nou şi perfid se infiltra în viaţa mea de licean, odată cu studioul ăsta, imaginat în amănunt de părintele meu, şi n-o puteam spune nimănui. Nu eu mă angajasem în misiunea asta, n-o dorisem, nu doream să am nici cea mai mică responsabilitate. Mi se forţa mîna. Mîna, care se descurca de minune în acrobaţiile arcuşului, dar paraliza instantaneu în faţa oricărui alt gen de „instrumentări”. Pînă atunci, îmi văzusem în linişte de ale mele. Care „ale mele” nu ştiam nici eu, cum nimeni nu ştia, cum pe nimeni nu interesa şi nu părea să deranjeze. În definitiv, nu făceam nimic reprobabil. Nu-poţi-face-ceva-reprobabil-cînd-nu-faci-nimic, spunea Bastian ades, arătîndu-mă cu degetul şi rîzînd cu poftă, în timp ce eu mă forţam, şi eu, să rîd tîmp, consimţind că, da, are dreptate, eu, unul, nu făceam nimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *