Recomandare de lectură de la Editura Polirom: „Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez”, de Grégory Rateau

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez, de Grégory Rateau, apărut de curînd şi în ediţie digitală, în traducerea lui Nicolae Constantinescu.

În general, străinii nu ştiu foarte multe despre România. Cunoştinţele lor se limitează la mitul vampirului din Transilvania şi la cîteva generalităţi despre folclor. De obicei ignorată, dacă nu chiar dispreţuită de unii, această ţară este obiectul multor prejudecăţi. De aceea, Grégory Rateau, de formaţie cineast, a vrut să-şi facă o idee nouă. A străbătut România de la Bucureşti pînă în zone rurale izolate, din pădurile Carpaţilor pînă pe plajele din Delta Dunării. Alături de el veţi descoperi lucruri uimitoare şi, poate, veţi privi România cu alţi ochi.

Din cuprins: Ultimul pălărier din Bucureşti • Cimitirul Bellu • Pădurea cu hohote de plîns • Baletul insectelor • Un mic colţ de rai • Chilia părintelui Arsenie Boca • Prietenia franco-română • Casa scriitorului George Călinescu • Ultima baie de la miezul nopţii • În stradă • Ziua porcului

După un master în producție și scenaristică la Sorbona, Grégory Rateau a predat arte vizuale și a organizat un cineclub în mai multe cinematografe din Paris. Îi place să călătorească pentru filmele sale (Maroc, Algeria, Liban, Nepal etc.). Pasionat de excursii și de aventură, în 2014 a hotărît să se stabilească în România. În prezent este redactor-șef la Lepetitjournal.com la București și colaborator al Radio România Internațional.

FRAGMENT

O boare răcoroasă şi un soare primăvăratic, străzile Bucureştiului sunt mult mai aerisite decât trotuarele aglomerate din Paris. Trec pe lângă parcuri fără să mă grăbesc. Trebuie să spun că am timp berechet şi pot să încetinesc pasul după pofta inimii. Ca un tiran rău pe care, după ce m‑a exploatat prea multă vreme, acum e rândul meu să‑l maltratez. Când îmi ridic privirea, îmi dau seama dintr‑odată că mă aflu în oraş – panourile imense cu afişe publicitare sunt cele mai bune indicii urbane. Îşi joacă perfect rolul, niciodată datate, mereu actuale. Ne aflăm, negreşit, într‑adevăr într‑o ţară care se mişcă şi vinde la rândul ei visul consumului pentru toţi. Cafenele la modă, franţuzeşti, germane, italiene, libaneze, restaurante din lumea largă şi lanţuri de fast‑fooduri americane încep să apară cam peste tot, mărturie a emigrărilor, ca în toate capitalele europene. Ieri însă, în clocotul unui prezent în plină schimbare, trecutul a revenit la suprafaţă. Un mic cutremur de pământ le‑a reamintit locuitorilor de vechile lor spaime. Amintirile cutremurului ucigaş din 1977 s‑au păstrat în memoria tuturor. Între timp, oamenii de aici nu se lasă doborâţi, ci încearcă să fie creativi, să modernizeze şi să ascundă vechile blocuri comuniste, care rănesc inima istoriei lor, fără să le poată face să dispară cu adevărat. Dărâmarea ar costa prea mult, aşa că sunt fardate puţin. În acest haos arhitectural, unde cei care construiesc par să fi uitat să se pună de acord înainte de a se apuca de treabă, clădiri vechi de pe vremea lui Ceauşescu sau dintre cele două războaie mondiale stau alături de numeroase blocuri‑turn din sticlă, ce reflectă în geamuri, vrând parcă să le sfideze, palida lor decrepitudine. Unul dintre ele poartă chiar un nume cam pompos, dar nu mai puţin profetic, Monolit. Arhitectura nu‑i dezminte „porecla”: din piatră neagră, paralelipipedic, asemănător în toate privinţele cu acel bloc al cunoaşterii amplasat în vremea strămoşilor noştri la începutul filmului 2001: O odisee spaţială. Se intuieşte deci o evoluţie brutală a speciei bucureştene, proiectată cu viteza luminii. Dorinţa lor accelerată de a intra în era modernităţii şi de a se contopi cu Europa devine aproape înduioşătoare – dar să nu ne înşelăm: nu sunt fonduri, iar structurile locuinţelor sunt adevărate castele din cărţi de joc. O pală de vânt şi tragedia se va repeta. Tocmai trec prin faţa unei mici biserici ortodoxe, captivă efectiv între două imobile comerciale. Pereţii de sticlă ai clădirilor par să se apropie periculos de mult, vrând parcă s‑o strivească ori să‑i ia faţa. Când îi întrebi pe oameni despre eventualele măsuri ce ar trebui luate pentru alertarea publicului şi securizarea locuinţelor în caz că s‑ar produce o catastrofă, cei mai mulţi, ca să nu zic toţi, se lasă în voia Domnului. În ce‑i priveşte pe antreprenori, aceştia aşteaptă răbdători şi pe faţă să se prăbuşească clădirile, pentru a construi altele noi şi cu cheltuieli mai mici. Destinul e de vină – pentru unii mumă, pentru alţii… Această trecere, o evoluţie aproape inevitabilă spre mondializare, mă face să cred că poate am venit aici ca să contemplu ultimele vestigii ale unei lumi pe cale de dispariţie – şi eu odată cu ea. Îmi repet atunci cuvintele scrise cu cretă de nişte tineri bucureşteni pe o faţadă ce stă să cadă: „Crede şi nu tremura!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *