Editura Polirom vă prezintă un fragment din „Borgo Sud”, de Donatella Di Pietrantonio

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Cititorii romanului Cea care se întoarce al Donatellei Di Pietrantonio se vor bucura să o regăsească pe Adriana, sora mai mică, «o floare neaşteptată, crescută pe o mână de pământ, pe-o stâncă»… Celor care încep călătoria cu acest roman nou şi complet autonom le vor rămâne în minte cele două femei pline de dezamăgiri şi speranţe noi, care au întipărite în fiinţa lor ura şi dragostea pentru satul din Abruzzo ce le-a crescut sălbatic şi le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de şansa unei schimbări în viaţă, iar cealaltă să plece pur şi simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească.” (Il Foglio)

„A şti că viaţa implică o atrocitate iremediabilă nu înseamnă a ceda în faţa acelei atrocităţi. Este lecţia oferită de marea literatură italiană a secolului XX, de la Elsa Morante la Primo Levi. Borgo Sud reflectă pe deplin această tragică efemeritate.” (la Repubblica)

„Cu stilul ei concis, Di Pietrantonio se numără printre autorii care nu se tem să privească durerea în faţă, să o atingă, să o arate aşa cum este… Poate de aceea paginile ei pătrund în conştiinţa cititorului mai întâi ca nişte spini înfipţi în piept şi apoi ca semne ale unei posibile mântuiri.” (il Fatto Quotidiano)

Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011 cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Reeditat în 2018, romanul a fost distins în 2020 cu Premiul Città di Penne-Mosca. În 2017 Donatella Di Pietrantonio a publicat un nou roman, Cea care se întoarce (Polirom, 2020), recompensat cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, care a fost adaptat pentru teatru şi pentru marele ecran în Italia.

 

Fragment

Nici ea nu mai adormise în noaptea când venise la mine acasă. Dimineața mă aștepta în baie, așezată pe marginea căzii, cu un prosop pe umeri și cu părul proaspăt spălat.

— Hai, că nu vreau să mă găsească Piero așa, a spus ea întinzandu‑mi foarfeca.

M‑am opus, spunând că nu mă pricep, că trebuie să se ducă la un coafor.

— Nu, mi‑e jenă. Nu e greu. Tai tot părul scurt, ca în partea asta.

Și mi‑a arătat locul de deasupra urechii.

S‑a pieptănat bine‑bine, ca să‑mi fie mai ușor. Eu m‑am pus pe treabă, apucând cum se cuvine foarfeca într‑o mână și șuvițele de păr, una câte una, între degetele celeilalte mâini. Îmi cădeau cu un mic zgomot înfundat pe picioare, pe fundul căzii, pe jos. Adriana se liniștise, simțeam că nu mai are mușchii încordați şi nici maxilarul încleștat.

— De unde vii? am îndrăznit să zic.

— Dintr‑un loc pe care nu‑l știi, mi‑a răspuns curăţandu‑și vârful nasului de păr. Nu mă lua la întrebări, taie și taci.

A bâțâit din picior până ce i‑a căzut și celălalt papuc.

— Trebuie să îmi dai ceva să mă‑mbrac, am venit foarte pe fugă.

A râs scurt, trăgând de marginea cămășii ei de noapte.

— Și pentru Vincenzo? am întrebat.

— Nu îi trebuie lapte, încă suge la sân. Chestiile urgente ieși mai încolo să i le cumperi.

— Eu?

— Tu. E mai bine ca eu să stau o bucată de vreme în casă, mi‑a spus, închizând gura într‑un fel care nu admitea nici un drept la replică.

Apoi și‑a uscat părul și ne‑a apucat disperarea când am văzut ce ieșise: parcă avea capul plin de mușcături, iar ea însăşi avea un aer bolnăvicios, cu niște cearcăne adânci și întunecate. Nu s‑a supărat. Mi‑a cerut aparatul de ras electric al lui Piero și și l‑a trecut fără grabă prin păr, însoțind traiectoria mâinii cu mișcări ușoare ale gâtului.

— Iată, o luăm iarăși de la zero, a spus privindu‑se în oglindă, aproape mulțumită.

Dintr‑odată părea o fetiță, părea vulnerabilă ca un ou. Avea douăzeci și șapte de ani, dar îţi venea s‑o protejezi, s‑o mângâi pe capul țepos și perfect, ce contrasta cu chipul ei sălbatic. Am atins‑o ușor cu vârful degetelor și nu s‑a opus. Atunci am desfăcut palma ca s‑o cuprind, după atâta timp, într‑o mângâiere încremenită.

După aceea ne‑am dus în dormitor ca să vedem ce face Vincenzo. Adriana așezase două perne de‑a lungul pe marginea patului ca să nu cadă. În partea cealaltă, Piero dormea îmbrăcat peste așternut, cu capul întors spre copil. Ținea o mână pe trupul lui fragil, dar o făcea cu toată delicatețea de care era în stare. Primele raze de lumină ale dimineții, o lumină încă cenuşie, se strecurau pe fereastră până la ei, împreună cu zgomotul orașului care se trezea și cel al mașinilor care ridicau gunoiul.

Adrianei i‑a scăpat o exclamație de surpriză și Piero a deschis ochii fără să se miște.

— La asta chiar nu mă așteptam din partea ta, a spus el arătând cu capul spre copil.

Intrase discret în casă și auzise vocile noastre din baie. Nu îi trebuise mult ca să înțeleagă și se întinsese alături de proaspăta apariție. Și‑a dezmorțit oasele, întinzându‑şi picioarele bronzate până la vârful degetelor.

În bucătărie a glumit pe seama noii tunsori a Adrianei și m‑a oprit în loc, apucandu‑mă ușor de încheietura mâinii în timp ce aprindeam aragazul ca să pun de cafea. De aproape mirosea un pic a spital. Dezinfectantul și durerea îi rămăseseră impregnate în piele și după ce se întorsese acasă. L‑am întrebat cum se simțea taică‑său, iar el m‑a liniştit.

— Pregătește masa din sufragerie, în dimineața asta trebuie să sărbătorim, a spus în timp ce ieșea.

Așa îl obişnuise mama lui și așa am făcut și eu ca să marcăm momentul: fața de masă din damasc, serviciul de porțelan, lingurițele de argint primite cadou la nuntă. Le așezam cu gândul la Adriana, pe care o auzeam dincolo, și la copilul ei, intrat doar de câteva ore în viața mea. Un viitor complet diferit de cel pe care mi‑l imaginasem bătuse la ușă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.