Republica Populară Română, cu granițele temporale situate între momentul abdicării forțate a Regelui Mihai I și moartea liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, este cadrul în care Costi Condurat, un tînăr cu un bagaj impresionant de lecturi și o memorie remarcabilă, ajunge să se maturizeze. El reprezintă un punct de legătură între generația care regretă România veche, cu sens, acum dispărută, și noul „Repere”, care lucrează la construirea socialismului și se asigură că toți dușmanii poporului sînt înlăturați. Diversele personaje cu care interacționează băiatul – un unchi întors din prizonierat după 16 ani, un altul ce se ascunde pentru că a fost pilot în Aviația Regală, un tată arestat preventiv pentru faptele fraților săi, o iubită care e fiica directorului adjunct al Secției Speciale, un proaspăt „absolvent” de Aiud – și toate relațiile ce se ramifică pornind de la aceste personaje îl ajută pe Costi – și totodată pe cititor – să descopere și să înțeleagă dedesubturile istoriei dincolo de informațiile din manualele aprobate de Partid.
Eugen URICARU s-a născut în 1946 la Buhuși. Debutează în revista Ateneu, în 1965. Fondează în 1968, împreună cu Marian Papahagi, revista Echinox. Între 1971 și 1989 este redactor la revista Steaua. Din 1990 este redactor-șef adjunct la Luceafărul (seria Laurențiu Ulici) și consilier cultural în MAE la Atena și Roma. Din 1995 este secretar, apoi vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar între 2001 și 2005 președintele acesteia. În prezent este președintele COPYRO. A fondat revista de studii Punctul Critic. În 2002 a înființat Festivalul Internațional „Zile și nopți de literatură”, Neptun. Este autorul a 19 volume de proză, printre care Supunerea (2006), Cît ar cîntări un înger (2008), Plan de rezervă (2011), Beniamin (2014), apărute la Editura Cartea Românească, și Permafrost (2017) și Grădina Paradisului (2020), apărute la Editura Polirom. A scris două scenarii de film (Rug și flacără – Marele Premiu la Santarém; Stare de fapt – Marele Premiu la San Marino). A tradus din Italo Calvino, Curzio Malaparte, Aleksandr Soljenițîn. A primit de două ori Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor și de două ori Premiul pentru roman „Ion Creangă” al Academiei Române. Laureat al Premiului Național pentru proză „Ion Creangă”. Romanele sale au fost traduse în Franța, Germania, Ungaria, Serbia, Macedonia, China, Vietnam, Italia, Rusia.
Fragment
Viaţa a mers mai departe şi pentru Costi Condurat a devenit foarte interesantă. Lumea e mică. Din acest motiv a cunoscut o fată care i‑a plăcut din prima clipă, la o seară de dans de la Arhitectură. Arhitectura era la o sută de metri de Geologie, dar nu făcea parte din Universitate. Era un institut separat şi asta se simţea de cum păşeai în clădirea cu aer de mănăstire. Acolo a aflat unul dintre lucrurile, puţine la număr, pe care nu le ştia. Ion Mincu reînviase un stil arhitectonic, denumit neoromânesc, care de fapt se baza pe construcţiile făcute de Brâncoveanu cu meşteri italieni. A avut impresia puternică, foarte convingătoare, că Arhitectura e o altă lume. Alta decât Universitatea, alta decât Bucureştiul în sine. Poate pentru că studenţii de aici aveau mai mulţi bani decât oricare alt student, poate pentru că ştiau să‑i cheltuiască altfel, poate pentru că erau, în felul lor, cam plezirişti, cam decadenţi. Toţi cei pe care i‑a cunoscut fumau ţigări Virginia verzi şi beau numai rom sau, fetele, triple sec. Unde găseau băuturile astea era secretul lor. Dar erau generoşi, îi ofereau ţigări ori un pahar gros cu două degete de rom, dar el refuza întotdeauna. Nu voia să înceapă să fumeze pentru că nu avea bani de ţigări. Dacă bea, îl durea capul şi constatase că multe întrebări corecte deveneau de neînţeles. Lumea pestriţă de la seratele dansante de la Arhitectură îl atrăgea, era foarte curios să îi vadă cum dansează, cum gesticulează, cu toate că erau, în general, reţinuţi. Când se strângeau în grupuri mici, îşi dădeau drumul, vorbeau tare, râdeau zgomotos şi din orice, făceau balet cu mâinile. Îl interesau, dar era conştient că el nu făcea parte din categoria lor. Se vedea că se cunoşteau de multă vreme, dinainte de a ajunge la Institut, că trăiseră într‑o lume anume, diferită de lumea lui provincială şi conservatoare, că erau dezinhibaţi, vorbeau între ei în engleză, mai în joacă, mai în serios, aveau bani, ceea ce nu era cazul său. Dar lumea e mică şi acolo a întâlnit‑o pe Fani. A rămas câteva secunde ca vrăjit, paralizat atunci când i‑a apărut în faţă. Se apropia de el cu paşi mărunţi, ca de dans. Nu o mai văzuse până atunci. Nu ar fi fost posibil să o vadă, venea exact din cealaltă parte a lumii, cea neştiută de el. Era dintr‑o parte bine protejată, spre binele ei, dar şi spre binele restului lumii. Costi Condurat venea din rândurile celor cărora li se dădeau cartele, primeau spaţiu de locuit în comun ori li se îngăduia să‑şi ridice casa din cărămizi nearse, lut şi paie, făcute de ei, cu mâinile şi picioarele, cei care mergeau cu autobuzul, care mâncau, dacă erau norocoşi, la cantină şi îşi cumpărau o dată la doi ani o pereche de ghete. Nu dormeau în pijamale, nu se spălau pe dinţi decât cu bicarbonat şi nu mergeau la doctor decât dacă nu aveau încotro. În schimb, ieşeau la mitinguri, la defilări de 1 Mai şi 23 August, purtau portrete care se schimbau destul de des, le plăcea să bea bere, rachiu şi vin din regiune şi li se făcea dosar dacă ajungeau să „calce pe bec“. Şi chiar dacă n‑o făceau puteau să aibă dosar, preventiv. Nu toată lumea era vinovată doar pentru că nu toată lumea era cercetată.