de Alina PARTENIE
An de an, examenele naționale, fie că sunt cele de Evaluare Națională sau de Bacalaureat, aduc în discuție mai multe sincope ale sistemului de învățământ și ale societății românești, în general. După cum se știe, în societatea românească, educația a devenit un subiect de conversație fatică, alături de vreme, politică sau fotbal. În timpul examenelor, presa caută senzaționalul, alergând după „perle” și după tot felul de interviuri despre care nu se știe cât de reprezentative sunt, profesorii caută afirmare și confirmare, părinții urmăresc rezultate și competitivitate, elevii urmăresc „să scape” cu bine, iar societatea privește viitorul. În acest lanț al slăbiciunilor, putem privi viitorul și prin oglinda subiectelor de la examenele naționale actuale, având în vedere și disputele din societatea românească actuală.
Dintre competențele urmărite de noile modele de predare-învățare-evaluare, două sunt mai importante pentru raportarea la lumea în care trăim: „a ști să fii” și „a ști să trăiești împreună cu ceilalți”. Ele constituie, poate, miezul de unde se poate începe un demers argumentat despre sistemul de învățământ văzut și prin prisma examenelor naționale. Se spune tot mai des că accentul ar trebui să cadă pe competențe, și nu pe cunoștințe, iar perspectiva ar trebui să fie una interdisciplinară, integrată. Cum evaluăm la examenele naționale aceste competențe, cum evaluăm valorile și atitudinile și cum răspundem unui permanent „La ce îmi folosește?” pe care, convingător, ni-l poate pune elevul din ultima bancă. Uneori, ne salvăm cu răspunsul „La examene?!”. Să fim cinstiți, ar trebui să ne întrebăm mai des cum aplicăm în viață ceea ce scriem la examene sau, invers, cum aplicăm ceea ce ni se cere la examene în tumultul cotidian.
Vom avea în vedere o descriere succintă a modului în care subiectele (de la Evaluarea Națională, în primă fază) reflectă această educație pentru viață, oferind un posibil răspuns, dacă nu și mai multe dileme celor ce zilele acestea ezită, poate, în fața paginilor albe. Subiectul pentru limba și literatura română de la Evaluarea Națională a urmărit, în prima parte, niște cerințe punctuale având ca punct de pornire un fragment din romanul „Inocenții” de Ioana Pârvulescu. Inițiativa introducerii unui fragment dintr-un roman recent este remarcabilă, răspunzând altei dileme referitoare la textele care sunt studiate și care nu mai sunt actuale. Ceea ce, pentru unele texte, se poate dovedi adevărat. Totuși, fragmentul nu este valorificat, deoarece un elev poate răspunde la mare parte dintre cerințe (referitoare la sinonime, diftongi, rolul semnelor de punctuație și nu numai), chiar și fără să îl citească integral. Surprinzător pentru unii este faptul că și subiectul care vizează scrierea pornind de la un text care a urmărit încadrarea în genul epic poate fi rezolvat fără ca elevul să înțeleagă textul și fără ca evaluatorul să deducă din răspunsul lui dacă are de-a face cu un absolvent care înțelege sau nu un text literar.
Formularea generală care, zic unii, ar arăta capacitatea de analiză a unui text la prima vedere este curând spulberată. Vechile comentarii de acum 15-20 de ani au fost înlocuite cu comentarii „de-a gata” date de profesori, elevii trebuind mecanic să completeze cu două, trei exemple cele câteva „…”. În rest, de cele mai multe ori, corectăm grandomania profesorilor care le dau comentarii de-a gata, neologisme bombastice care „dau” bine, iar elevul nu poate, nu știe și nu vrea să își aducă originalitatea în scrierea despre textul literar. În rest, cu sinceritate, nu știu dacă profesorii sau examenele sunt cei care reușesc cu brio să îndepărteze creativitatea, originalitatea sau, mai mult, orice tentativă de argumentare. Este firesc să le transmitem elevilor cunoștințe, dar este la fel de firesc ca elevii să fie învățați să gândească, să nu pornească de la ideea că există un model universal care poate fi aplicat oricărui text. Altminteri, și această cerință îi va speria transmițându-le repulsia față de tot ceea ce înseamnă literatura pe care o vor citi doar parte dintr-un gen liric/epic/dramatic și…atât! Atitudinea se poate dovedi justificată în mare parte pentru că asta te-a învățat școala, așa ai fost evaluat la examene (uneori, cu note incredibil de mari) și punct. Nu ar trebui să căutăm vinovați sau „țapi ispășitori”, mai eficient ar fi, poate, să căutăm soluții.
Partea a doua a subiectelor este structurată similar, cu întrebări care vizează noțiunile de limba română, de această dată. De remarcat este absența subiectelor de cultivare a limbii române care ar putea reprezenta forme prin care poți să înveți să fii! Ultima compunere, creativă de această dată, îi pune pe elevi să devină la rândul lor scriitori, să se îndepărteze de cotidian și să creeze o compunere imaginativă pe o temă dată (o întâmplare petrecută într-o cetate). Baremul este expeditiv, elevii putând destul de ușor bifa cerințele de acolo. Dar nu cere imaginația mai mult decât reperele temporale și de structura specifică unui text narativ? În virtutea baremului, este destul de greu să le explici, în calitate de corector, elevilor și părinților de ce copilul nu a obținut punctaj maxim. Un exercițiu ar fi ca ei înșiși să se pună în ipostaza de cititori. Le-ar plăcea să citească ceea ce au scris chiar ei? Ultimele puncte sunt cele pentru redactarea întregii lucrări și, sunt, poate, cele mai controversate. Mulți le numesc „puncte la latitudinea profesorului”, ceea ce nu este adevărat. Ele urmăresc să te învețe să fii, utilizând limba română. Cum? Punctele se dau pentru stilul lucrării, pentru un vocabular adecvat, pentru coerență și coeziune și, nu în ultimul rând, pentru ortografie și punctuație. Dragi profesori, exprimarea adecvată, corectă și coerentă va face parte din cartea lor de vizită, din modul de a fi și de a se comporta de aici înainte. Aceste puncte nu ar trebui să constituie o problemă pentru cei care au fost învățați să gândească astfel un examen și nu să fie limitați la niște soluții universale de rezolvare a subiectelor propuse.
În spiritul subiectelor de la examenul de Bacalaureat care ridică (vechi) dileme asemănătoare putem să reflectăm la un citat din Simona Popescu, citat actual, plin de umor și de amar, deopotrivă:
„Yoy, no ce făcurăți, profilor, de-mi povesti studentu’ Vasile/coșmarul lui cu Eminescu statuie (Comandor!) fugind spre el/și întrebându-l că de ce nu știe Luceafărul pe dinafară,/că-l omoară?” (Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie, Cartea Românească, 2006, p. 30)
An de an, examenele ne vorbesc, trebuie să le auzim, să le înțelegem, să ieșim din comoditatea rutinei, arătând astfel că literatura și limba, deopotrivă, nu sunt doar două noțiuni, ci două moduri de a fi pe care le putem avea alături la toate examenele vieții care, de cele mai multe ori, nu sunt mai deloc previzibile. Examenele vieții ne cer, cel mai adesea, și un dram de creativitate.
Sursă foto: www.mesota.ro