Alina PARTENIE
Martie 2020. Era o zi de martie friguroasă. Se închideau școlile pentru câteva zile, așa că terminam ce începusem: proiectul cu muzee la a șasea, evaluare la a cincea… Nu mi-aș fi imaginat că se va extinde atâta. Am ajuns la dulapul din cancelarie și mi-am strâns cărțile, auxiliarele. Credeam că ne vom întorce, dar ceva mă împingea să le așez atent și să le iau cu mine acasă, fără să știu că școala va veni acasă cu fiecare dintre noi. Eram atunci dirigintă la clasa a opta și încă își doreau banchet pe care îl organizam în funcție de simulări. Dar n-a mai fost să fie… Am fost debusolați cu toții, mai era și teama unor scenarii distopice, incertitudinea, dar și dorința de a continua cumva școala. Între timp, înfloreau magnoliile, deși mesajul public era să le vedem timid de pe ecran.
A urmat apoi căutarea. Folosisem Skype de câteva ori înainte, resurse educaționale digitale tot căutam și îmi părea rău adesea că resursele disponibile în școală erau limitate și că nu le puteam utiliza, așa că încet-încet lucrurile s-au așezat, deși am făcut multe teste de conexiune într-o lume în care, cu certitudine, elevii erau mai siguri, mai acasă, deschiși să ajute, dar și să pună bețe-n roate.
Au urmat soluții, dar și incertitudinile sistemului. Adică, școala online a fost construită de fiecare în parte: mlădiță cu mlădiță. Sau a fost distrusă la fel. Fotografiile de la absolvirea cu mască ne vor marca multă vreme, dar ne vor rămâne și ca amintiri neprețuite mai puternice decât un banchet. Au fost multe momente de revoltă (încă nu înțeleg acordul cerut pentru notele date în semestrul al II-lea…) și, pe bună dreptate, de întristare, dar și de bucurie!
Septembrie 2020. Un nou an școlar, noi incertitudini. O ședință online cu părinții în care ți se cer certitudini și ți se pun în vedere temeri absurde și alte scenarii pe care trebuie să le gestionezi. Am învățat atunci ce înseamnă fermitatea „blândă”, dar sigură, fiindcă doar așa lucrurile pot funcționa. În prima zi, le-am explicat elevilor mei regulile care urmau să fie repetate zi de zi. A început scenariul hibrid, cel mai pierzător și frustrant pentru toți, deopotrivă. Frustrant pentru mine că nu pot să fiu atentă și la cei de acasă și la cei din clasă, frustrant pentru ei, deoarece nicio lecție nu e de-ajuns. Acolo, am văzut limitele și neputința întregului sistem. Și da, o clasă normală, nu doar în condiții pandemice, ar trebui să aibă maximum 15 elevi.
A urmat apoi lunga perioadă online…De la sfârșit de octombrie până acum. Ne-am digitalizat cu toții, elevii au primit tablete, au acces cu toții la orele online, deci una dintre problemele importante fusese rezolvată, dar… Nu înseamnă că au participat toți. Ce frumos e să te trezești la prânz sau să inventezi tot felul de justificări crezând că le va accepta cineva! Să îți oprești camera și microfonul sfidător, să le deschizi când e de joacă, dar să le pecetluiești când ești ascultat. Ca să poți contesta. La ce folosește? Ce lume creștem? Ce va însemna o societate responsibilă a viitorului? Am mari dubii acum când, sincer, fac parte zilnic din „școala de acasă”. Îi admir pe acei elevi prezenți la fix, la toate orele, îmbrăcați frumos, stând la birou, aranjați, cu cărți, caiete, pix, care spun „Bună dimineața!” atunci când se conectează și „Mulțumim!” la final, le admir educația și familiile și, da, sunt de acord că e o perioadă grea pentru toți, dar cred că vor fi niște învingători!
Anul de școală în pandemie a fost și perioada în care toți și-au dat cu părerea, toți le-au știut și le știu pe toate, grupurile duduie de opinii despre profesorii care stau degeaba de un an. Îmi pare rău, e prima dată când solicit redarea demnității meseriei! Unii dintre noi investim timp (mult!), suflet, resurse pentru educație, de aceea, în acest an, răutatea m-a imunizat suficient!
Acum, e o altă primăvară, ninge ca de Crăciun… Nu mai e teamă, nici frustrare, nici nesiguranță… Nu ne putem lăsa copleșiți de frică, trebuie să avem curaj! Curaj în a acționa, în a fi responsabili și demni, în a ne susține punctul de vedere și în a avea grijă de noi și de ceilalți. Un vechi proverb românesc spune că „Dacă semeni vânt, vei culege furtună!” și dacă societatea vrea să le semene cu preaplin, haideți să semănăm noi semințe roditoare de curaj, bunătate, acceptare a ceilulalt, respect. Căci pentru toți, zilele acestea, înfloresc din nou magnoliile!
Felicitari!!!!!Atat.Si mult succes în a reuși sa faci din scoala ce ea ar fi trebuit sa nu fi încetat niciodată sa insemne!