de Alina PARTENIE
Legătura dintre literatură și alte arte este un fapt binecunoscut, mai ales în direcția sursei de inspirație pe care o poate oferi literatura celorlalte arte (cu precădere filmului sau teatrului). De cele mai multe ori, elevii noștri înțeleg că raportul dintre literatură și alte arte înseamnă vizionarea filmului pentru a scăpa de corvoada lecturii unor romane „pentru Bac” care, spun ei, și asta pentru că li s-a insuflat ideea, nu mai sunt de actualitate. În gimnaziu, ei știu că literatura și alte arte sunt piesele de teatru ale lui Caragiale puse în scenă sau filmul inspirat de romanul Baltagul. În rest, mai nimic. Filmul înseamnă relaxare, ieșire în oraș cu prietenii, în timp ce lectura este acea activitate monotonă, obligatorie (vezi listele interminabile de lecturi), de care nu pot scăpa nici chiar în timpul vacanțelor. Puțini dintre ei pot spune ce înseamnă un muzeu de artă, la ce ajută, ce rol are pictura sau cum o pot înțelege. Vina, să ne înțelegem, nu este doar a lor.
Bineînțeles, apropierea literaturii de film este forma cea mai la îndemână elevilor și profesorilor, deopotrivă, deoarece fiecare aduce cu sine experiența altor filme. Așadar, la un astfel de nivel, ne putem considera salvați. Cerința este bifată, nu trebuie căutat prea mult! Atunci, absolventul va rămâne cu ideea delimitării dintre arte, a dialogului fracturat și imposibil. De fapt, se va gândi și la literatură ca un exponat de muzeu, mai ales că majoritatea scriitorilor „sunt morți”. Mulți își amintesc, probabil, de subiectul de la Evaluarea Națională de acum câțiva ani despre întâlnirea cu un scriitor contemporan. Reacția a fost imediată, mulți dintre elevi fiind șocați de faptul puțin probabil că există și scriitori vii. La fel, muzeele sau muzica clasică le sunt îndepărtate elevilor noștri ca o lume inaccesibilă. Aici, poate că școala ar trebui să îi ajute. Nu poți cunoaște singur, cu siguranță, cu atât mai mult în domeniul complicat al artelor.
Astfel, artele își vorbesc. Un tablou și o operă literară pot să își comunice, iar copiilor din era digitală le plac conexiunile. Având o minte formată din hyperlinkuri, elevul va ști să aprecieze o conexiune potrivită și surprinzătoare. Astfel, vom învia literatura care nu ne mai spune nimic, vom regăsi cuvântul din tablou, vom îndeplini dezideratul legăturii dintre arte și, mai mult, vom aduce în viața lor o fărâmă de curiozitate. Cine știe când le va fi utilă! Posibilitățile sunt multe, fiecare text poate vorbi printr-o reprezentare picturală sau printr-o frântură muzicală bine aleasă. Mi se pare imposibil să vrei să predai curentele culturale fără referire și la alte arte, mai ales că aceste curente culturale nu au avut la bază literatura. Înșiruirea unor trăsături cuvânt cu cuvânt sub amenințarea unui test pentru ora viitoare nu va da rezultate. Poate va ajuta la unele rezultate de moment, concretizate în note sau în reușita la un examen.
Mulți dintre cei ce participă la procesul educațional (fie ei elevi, profesori sau părinți) consideră doar materia pentru examene importantă, demnă de interes. Tot ce nu e la examen este lăsat deoparte, trebuie să recunoaștem, iar mulți preferă „să treacă peste”. Cu siguranță, însă, nu va stârni curiozitatea, nu va forma vreo valoare sau atitudine, ci dimpotrivă, mai multă repulsie. Ceea ce va rămâne va fi triada epic/liric/dramatic sau comentariul „de-a gata” pentru examenele naționale. Atunci, ne putem întreba retoric de ce lăsăm rolul școlii să se termine unde se termină alfabetizarea? Reproducerea unor tipare este posibilă, bineînțeles, chiar cu semne de reușită dacă ne uităm pe tot felul de baremuri de la examenele naționale. Mă îndoiesc, însă, că așa s-ar traduce dezideratul lui Comenius „Arta de a-i învăța pe toți totul”. Dacă pornim de la o imagine, de la documente autentice, de la un sunet, cuvântul devine mai viu, nu mai sperie pe nimeni, hyperlinkul s-a creat, putem trece mai departe, lăsând și o amprentă vie, o conexiune în mintea celui care se formează. Cu toții am studiat romanul Enigma Otiliei, ne-a plăcut sau nu, am apreciat sau nu tipul de roman, dar ne-a rămas în minte mai ales formula „roman realist de tip balzacian”. Cu siguranță, epoca la care face referire, La Belle Époque, e mai mult decât o simplă formulă narativă. În acel „Aici nu stă nimeni” răsună puternic, autentic și contemporan „Ceci n’est pas une pipe” din tabloul realizat de René Magritte.
Poate că o cale de întâlnire autentică cu textul este ocolul prin celelalte arte. Demersul nu e cel mai ușor, cere un ochi curios, pregătit mereu să admire. Repet, ca să scoatem literatura din tipare, trebuie să fim noi înșine curioși. Altfel, nu vom câștiga nimic. Ca profesori, vom deveni prestatori de servicii care reiau automatic an de an aceleași formule. Nu trebuie să înțelegem că aceste formule ar trebui excluse, dar nu ar trebui să fie exclusive: iar drumul până la celebrele repere spațio-temporale e lung și plin de meandre. Nu putem intra oricum în studiul textului literar. Ca în teoria vaselor comunicante, artele își răspund. Totul devine mai ușor, mai frumos și mai cu sens când îi oferim o reflectare dincolo de paginile unei cărți, atât în alte arte, cât și în viață. Astfel, putem spera la cititori avizați, la oameni care intră într-un muzeu cu bucurie, la oameni care ascultă o partitură regăsind cuvinte și culori printre sunet, la oameni care se bucură de bine, de adevăr sau de frumos. Adevărata împlinire a dascălului de română azi, ca un alt Don Quijote, este facilitarea acestui drum. Poate că, în societatea actuală, întâlnirea cu arta este una dintre singurele forme autentice de eliberare și de înțelegere a propriei vieți.
Sursă foto: www.yancao.info