de Alina PARTENIE
Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri a adus în discuție poziționarea României în Europa, influențele și perspectivele care apar după 100 de ani de la Marea Unire. În acest sens, istoricul Lucian Boia a publicat o carte intitulată sugestiv, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități. Coperta aleasă este ilustrativă și rezonează cu spiritul Centenarului: sceptrul regelui Ferdinand de la Muzeul Național de Istorie, realizat din aur și argint, după proiectul pictorului Costin Petrescu, cel care a realizat și proiectul marii fresce a Ateneului Român, dar și scenariul ceremoniilor de încoronare de la Aba Iulia, din 1922. Cele patru tinere de pe sceptru ilustrează provinciile care au constituit România Mare. Istoricul Lucian Boia este cunoscut pentru popularizarea demersului istoric în spațiul public, dar și pentru raportarea permanentă la miturile care fondează istoria (unul dintre volumele cele mai importante ale sale este Istorie și mit în conștiința românească). De această dată, plecând de la premisa că România face parte dintr-un ansamblu european, Lucian Boia rediscută mizele și importanța evenimentului Marii Uniri pe plan european. Volumul este format din cinci părți pe parcusrul cărora discută problematica anunțată încă din titlu.
În „Introducere: Uniți, mereu?”, istoricul sintetizează condițiile istorice ale Unirii, făcând referire la anul 1918, an în care românii, deopotrivă, au pierdut și au câștigat războiul alături de aliații lor. Îndepărtând posibilele acuze de fals sau înalt patriotism, Lucian Boia discută despre „mitologia unității românești”, construct teoretic care a adus la aparenta prefigurare a României Mari încă din Dacia Antică. Completarea pe care o aduce Lucian Boia introduce, de fapt, o demitizare: provinciile românești anexate în 1918 au avut o istorie distinctă (Basarabia a fost mai apropiată și, astfel, mai puternic influențată de Rusia, iar Transilvania și-a legat destinul vreme îndelungată de Ungaria). Totuși, ceea ce îi animă pe români în momentul-cheie 1918 este un puternic sentiment național pe care, de altfel, nu îl avuseseră înaintea acestui moment. Astfel, România și-a păstrat unitatea și după război față de alte țări din preajmă. Acest fapt îl face pe Lucian Boia să se întrebe cu sarcasm: „Și atunci, la ce servește să împingem conștiința unității până în timpurile cele mai vechi? Doar ca să nu fim credibili?” (p. 10). Lucian Boia pretinde o istorie bazată pe fapte și nu pe clișee, pe alegeri strategice (cum ar fi cea dintre Transilvania sau Basarabia). În această ecuație a istoriei, nu trebuie uitată nici problema din ce în ce mai acută a minorităților, dar și reconsiderarea ideii de „stat național” în condițiile actuale ale globalizării. Astfel, nici istoria unității românilor nu reprezintă un fapt inedit: ea a fost un demers previzibil, care poate fi justificat la nivel european.
În următoarele trei părți, Lucian Boia aduce în vedere problematica etniilor și a națiunilor (partea a doua), a țărilor și a frontierelor (partea a treia) și a minorităților (partea a patra). În ceea ce privește etniile și națiunile, Lucian Boia face o incursiune în istoria Europei, pentru a ajunge apoi la destinul particular al românilor. Astfel, Occidentul latin și cel germanic sunt bine delimitate dacă ne uităm numai la partea flamandă și la partea valonă a Belgiei, iar Elveția constituie un exemplu de stat în care vorbitorii de germană, italiană și franceză și-au delimitat cu strictețe teritoriile ajungând să nu se înțeleagă unii cu alții, chiar dacă frontierele îi unesc. Un alt caz interesant este cel al Alsaciei, cu locuitori având o limbă germanică, dar integrați în națiunea franceză, deoarece pentru francezi, citându-l pe Ernest Renan, „națiunea e un plebiscit de fiecare zi” (p. 25). Spre deosebire de alte teritorii europene, Vechiul Regat al românilor era mai omogen din punctul de vedere al etniilor, cu predominanța românilor. Diversitatea etnică se putea observa, mai ales, în Dobrogea și, bineînțeles, în Transilvania. Acest amestec etnic și cultural a condus la o reconsiderare a criteriilor pe baza cărora se pot stabili granițele. Un criteriu important este cel lingvistic, deși alsaciana, limbă germanică vorbită într-un teritoriu anexat Franței, contrazice cu ușurință acest criteriu. Astfel, au intervenit în ecuație unele criterii, cum ar fi cel geografic. Printre exemplele analizate de Lucian Boia în această secțiune sunt Cehoslovacia și Iugoslavia. Față de aceste teritorii, românii au avut un teritoriu mai compact, iar divergențele legate de frontiere nu au fost atât de evidente și fără efecte pentru integritatea statală. Statutul minorităților este un alt punct sensibil în Europa actuală, Lucian Boia observând că, mai ales, statele est-europene sunt mai reticente în a le acorda drepturi acestor minorități, deși ele pot ocupa un rol semnificativ în dezvoltarea națională. Astfel, în timp ce unele etnii importante s-au diminuat (evreii), altele au crescut ca pondere (rromii). Față de țările învecinate, românii și-au păstrat minoritățile, dar majoritatea lor s-a diminuat. O întrebare legitimă se referă la rostul pe care îl mai au aceste delimitări în contextul în care se vorbește despre globalizare. Devenim cu toții cetățeni ai lumii… Ultima parte a cărții, care ține loc de concluzie, pune în discuția raportul dintre 1 Decembrie și Trianonul maghiar, precum și controversele pe care le stârnește această dată în imaginarul maghiar, deoarece „dacă românii și-au alipit Transilvania în 1918, asta nu înseamnă că pot confisca și conștiința istorică a maghiarilor” (p. 122).
În final, cartea lui Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, aduce în discuție un punct de vedere interesant asupra rolului națiunii în anul Centenarului Marii Uniri. Fără să aibă acribia științifică a unui demers istoric riguros, cartea stârnește curiozitatea și, mai ales, ridică multe întrebări. Bazată și pe dovezi istorice, pe hărți sau grafice, cartea pune frâu unui val de naționalism, arătând o altă perspectivă din care poate fi abordat un subiect atât de actual. În lumea argumentelor și a contraargumentelor, o astfel de opțiune este binevenită, mai ales pentru evenimente care tind, uneori, să se transforme în clișeu.