de Corina HAGIU
Lansarea cărții Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac, scrise de istoricul Lucian Boia, a avut loc în cadrul evenimentului Bookfest, în vara anul 2018. Cartea este o autobiografie care prezintă primii douăzeci de ani ai scriitorului, un bildungsroman care poate servi drept mărturie a condițiilor sociale ale românilor din perioada comunistă, un așa-numit „roman de familie și de formație” (Ioan Stanomir). De asemenea, cartea se prezintă drept o mărturie a trecutului din care aflăm că Lucian Boia a fost înconjurat de intelectuali, dezvoltându-și, astfel, pasiunea pentru istorie de mic copil, și se termină cu primirea sa în partid.
Scriitorul își începe lucrarea cu prezentarea istoriei familiei, a arborelui genealogic, explicând rădăcinile italienești și cum au ajuns bunicii săi în țara noastră, insistând asupra rolului mamei în familie și prezentând educația pe care a primit-o de la aceasta. Lucian Boia este jumătate italian și jumătate ardelean, mama fiind italiancă, iar tatăl fiind din Mărginimile Sibiului. Autorul povestește cu naturalețe și sinceritate despre copilăria petrecută între cartierul Militari și Câmpulung, primul loc fiind descris asemenea unei comune suburbane, iar al doilea fiind asociat vacanțelor, neputând să fie decât un loc al magiei copilăriei sale.
Istoricul Lucian Boia discută despre lecturile care au influențat dezvoltarea sa, evidențiind faptul că a învățat alfabetul pe la doi ani, iar pe la cinci putea deja să citească:
„pe la doi ani, zice-se, recunoșteam deja literele. Pe la cinci-șase ani, cu siguranță, eram în stare să citesc. Prima mea carte de căpătâi a fost Titilică, spaima zmeilor, o poveste în versuri (autor: Mihail Gafița) și cu desenele amuzante ale lui POS (Mircea Possa). Sfârșisem prin a o învăța pe dinafară” (pag. 35). În acest context, scriitorul vorbește pe îndelete, asemenea unei confesiuni, despre cărțile preferate care i-au marcat copilăria, adolescența și tinerețea: „În ceea ce mă privește, aveam câteva titluri care mă fascinau. Muschetarii lui Dumas, desigur, pe care i-am tot pomenit (marele roman al prieteniei), ca și Contele de Monte-Cristo (marele roman al răzbunării). La fel, călătoriile extraordinare ale lui Jules Verne, din care s-au publicat vreo 15 titluri în anii ’50. Intram deseori în librării, în speranța că voi găsi un titlu nou. Insula misterioasă era romanul meu preferat (la concurență cu Muschetarii). Dar și Copiii căpitanului Grant sau Douăzeci de mii de leghe sub mări… sunt multe pe care le-am citit și răscitit. Am fost mai târziu întrebat cum de mi-a venit ideea să scriu o carte despre Jules Verne. Iată, de aici: trebuia să-i mulțumesc într-un fel. Printre autorii preferați se afla și Mark Twain, în primul rând Aventurile lui Tom Sawyer, cu urmarea sa, Aventurile lui Huckleberry Finn. Mi-a plăcut dintotdeauna nu atât literatura umoristică, unde prea mult umor sfârșește prin a obosi, cât literatura impregnată cu o doză rezonabilă de umor. Să nu-l uit pe Charles Dickens, ale cărui principale romane, Pickwick, David Copperfield, Oliver Twist, le-am citit în aceeași perioadă. Cu Balzac, îmi pare rău, nimic de făcut: l-am încercat în câteva rânduri, cu gândul că poate la mine e ceva ce nu merge, dar prea nu a mers de fiecare dată; oricum, are, sau măcar a avut, mulți cititori, așa că se poate dispensa de mine. Cam așa arată primul etaj al formației mele literare” (pp. 74-75).
Printre amintirile copilăriei și ale familiei își fac loc stereotipuri ale condiției impuse de regimul comunist și condițiile vieții sociale și de familie aflate sub influența acestui regim, iar în acest sens Lucian Boia prezintă detaliat o scenă în care securiștii le percheziționează casa, căutându-l pe Mihai, un tânăr locotenent care se căsătorise cu mătușa Lidia și care a pus la punct un complot: „lăsați în cele din urmă să intre, securiștii se lămuriseră repede cam cum se petrecuseră lucrurile și, în consecință, au improvizat o bătaie în toată regula, căreia i-au căzut victime bărbații familiei” (p. 44). Tot din viața comunistă, autorul prezintă un moment ridicol în care învățătoarea a chemat-o pe mama sa la școală pentru că îi scrisese numele lui Stalin cu „s” mic. Scriitorul este conștient că pentru realizarea planurilor de viitor trebuie să accepte condiția politică a vremii și să susțină această politică, deși nu era în totalitate de acord cu ea: „Voiam o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică și am lăsat, într-un fel, lucrurile să meargă de la sine. Speram, în sinea mea, că nu mă vor accepta în cele din urmă …” (p. 158), dar „la sfîrșit, firește, toată lumea a votat pentru…” (p. 159).
În cele din urmă, trebuie menționat că Lucian Boia își scrie cartea într-un stil ușor de parcurs. Autorul prezintă perioada controversată a anilor 1944-1967, încercând să binedispună și să amuze cititorul, dovedind astfel că istoria trăită poate fi o amintire favorabilă, iar momentele mai puțin plăcute își au umorul lor.
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro