de Alina ROINIȚĂ
„La 100 de ani de la Marea Unire avem datoria să ne reparăm țara”. Cu acest îndemn se încheie Cuvântul înainte din cartea lui Lucian Boia, binecunoscutul istoric român. Lucrarea de față reprezintă o scriere de tip eseistic care este alcătuită din șaptesprezece părți rezumative. Încă din prefață, autorul ridică unele probleme pe care le va discuta în cuprinsul cărții, toate evidențiind spațiul românesc încă de pe timpul dacilor până în prezent.
Una dintre problemele dezbătute de Lucian Boia în lucrarea sa face referire la unitatea românilor de dinainte de 1859. Cu mult simț de răspundere, autorul afirmă că, deși mulți istorici discută despre unitatea politică, teritorială sau chiar culturală a românilor din trecutul îndepărtat, nu se poate discuta despre o unitate istoriografică mai devreme de secolul al XIX-lea. Mitul fondator al Daciei a adus în prim-plan conceptul de geto-daci ca fiind „o invenție”, fiindcă dacii și geții au fost două popoare distincte și, așa cum îl citează și pe arheologul Alexandru Vulpe, prin sintagma geto-daci ar trebui înțeles „un spațiu fragmentat, și nu o unitate istorico-socială” (p. 13).
O altă temă discutată de Lucian Boia face referire la scrierea istoriei în modul cel mai potrivit societății, așadar într-un fel care ne avantajează. Acest fapt a fost cauzat de partidul comunist care a impus un anumit fel de scriere a istoriei, unul mereu favorizant. Cu toate acestea, adevărul nu este unul istoric, ci este unul natural, așa cum precizează foarte clar autorul, deci acest privilegiu este fals, fiindcă adevărul istoric nu a contribuit în niciun fel la extinderea teritoriilor, de pildă. În acest sens, „României i-au revenit teritoriile cu majoritatea românească prin dreptul său natural, nu prin cel istoric” (p. 17).
Cât despre „bătălia continuității” românilor la nord de Dunăre, într-un mod foarte direct și cu tărie, autorul afirmă că nu mai are nicio importanță, urmându-i afirmației lui Neagu Djuvara că problema continuității trebuie văzută așa cum este, la alegere, așa cum Keith Hitchins o rezolvă, punând față în față cele două lucrări de referință, prima fiind aceea că românii au trăit atât la nord, cât și la sud de Dunăre, iar a doua susținând teoria imigraționistă. Astfel, receptorului îi va rămâne să aleagă răspunsul potrivit pentru el. Lucian Boia își moderează răspunsurile pe care le oferă dilemelor istoriei și atunci când afirmă că i se pare „abuziv să îi elimine pe slavi din procesul formării poporului român și al limbii române” (p. 28). De asemenea, ceva ce este astăzi de admirat în istoria românilor este faptul că prezintă o complexitate etnică unică în contextul european, autorul admirând adaptabilitatea românilor în alte modele culturale.
În continuare, Lucian Boia trece, în diacronie, prin mai multe etape importante cu privire la românii de atunci și cei de acum. Autorul discută despre unitatea muntenilor și a moldovenilor în epoca fanariotă, despre unanimismul românilor în toate momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Unirea de la 1859 sau Marea Unire de la 1918, despre realitatea României Mari și statul național unitar, despre trecerea prin comunism până la Centenar și drumul spre viitor al României.
În prezentarea Centenarului, autorul ține să scoată în evidență prezentul, mai degrabă, și nu trecutul. Toată această dorință provine din regretul că, în ultimii ani, România a tins să aibă „mult prea multe eșecuri și foarte multă dezbinare” (p. 85). Ipotezele de la care pornește Lucian Boia fac referire la faptul că există prea multe lipsuri în prezent și, de pildă, o autostradă care să lege toate provinciile istorice ar fi avut o însemnătate mai mare decât toate discursurile patriotice de Centenar. Cu părere de rău, autorul afirmă că momentan românii „se descurcă așa cum pot în lipsa unor inițiative și că această sărbătoare a decăzut mult în sfera publicității, unde se vinde orice reclamă care include Centenarul” (p. 86).
În ultimele părți din De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, sunt prezentate situația curentă și viitorul posibil al României. Criticile îndreptate spre sistemul actual de conducere, spre Academie și spre modernizarea individului sunt din plin atunci când autorul discută despre sistemul actual de valori și de comportamente. În mod ironic, Lucian Boia tratează tema politică din România, pe de o parte, cu frustrare pentru ceea ce a devenit societatea românească în zilele noastre, o țară dezbinată, condusă de „o elită incompetentă și coruptă”, pe de altă parte, cu regret că în țara noastră „nu există o politică inteligentă care să vizeze dezvoltarea tuturor regiunilor” (p. 95-96). Cât despre viitor, autorul este cât se poate de sincer, afirmând că: „nu știm cum va arăta România peste o sută de ani […] asistăm la intrarea în era unor tehnologii din ce în ce mai sofisticate, al căror impact poate să meargă până la o posibilă transformare biologică a speciei umane. Va fi raiul, va fi iadul, vor fi și una, și alta? Nu știm. Va fi cu siguranță altceva” (p. 101).
Cartea lui Lucian Boia este un eseu bine structurat, urmărind o evoluție a momentelor-cheie prin care a trecut România, iar autorul folosește mult tact, dar și sinceritate în prezentarea unor evenimente care ar putea lăsa loc interpretărilor. Pe lângă laudele aduse pentru vremurile de izbândă, Lucian Boia nu uită să ne amintească faptul că nu există o unitate perfectă, criticând unele acțiuni umane care nu au avut tocmai scopuri nobile în dezvoltarea României. Cât despre România actuală, cea mai bună concluzie este oferită de autor în ultimul paragraf:
„Problema-cheie rămâne educația, în sensul cel mai cuprinzător al termenului. Contrar opiniei lui Marx, în orice societate, nu economia comandă, ci cultura. Ne-am occidentalizat doar pe jumătate, în timp ce jumătatea cealaltă (cultură, mentalități, comportamente) e încă ancorată în vechea tradiție orientală” (p. 102).
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro