de Alina ROINIȚĂ
Ieri, la librăria Humanitas Kretzulescu, nu puțini au fost cei care s-au adunat pentru a-și pipăi tălpile alături cu drumu’ într-un loc al cărților. O dublă lansare de carte ne-a adus în față doi autori foarte diferiți care, totuși, împart niște „acțiuni cerebrale” comune la un moment dat. Nora Iuga, cea care scrie cu toate simțurile, care ne oferă o intimitate unică, s-a întâlnit cu Albert Denn, un proaspăt debutant care ne spune cum e să nu spui tot în poezie. Am citit cărțile amândurora și, deși pe amândoi îi cunoșteam ceva mai mult, pe Nora o citesc de vreo zece ani cel puțin, deci de prin perioada liceului, iar pe Albert îl cunosc și în afara contextului, totuși, la eveniment am avut mari emoții. Despre volumele celor doi autori au vorbit alți doi invitați de seamă, Simona Popescu și Raluca Dună.
Pe scurt, despre poezia Norei am zis puține, nu mă ocup cu cronici de carte, literatura este o pasiune intimă a mea, iar oamenii mai mari au mai multe de zis. Atunci când mai vorbesc despre literatură, o fac dintr-o perspectivă lingvistică, urmărind limbajul și modurile sale de realizare, deci acele câteva idei sustrase din alături cu drumu au vizat strict o perspectivă a limbii. Poezia Norei Iuga din volum este o poezie în jurul cuvintelor, așa cum se încheie și primul ei text din volum. În acest sens, poezia ei este greu de încadrat într-un loc sau gen anume, iar autoarea ne avertizează încă din prefața cărții acest lucru, făcând referire la cealată lucrare de anvergură a ei, Lebăda cu două intrări. Este o poezie complexă din punct de vedere lingvistic, care conține elemente de tip elitist îmbinate cu cele ale uzului curent, valorificând limba vorbită într-un mod inventiv, spectaculos, suprarealist, poate. Autorul nu mai este de hârtie aici, autorul este un învingător al exteriorului.
Analogiile textuale din volumul Norei Iuga sunt dintre cele mai diverse, specifice stilului înalt, autoarea amintindu-ne de max blecher, de grieux, de sebastian reichmann, de lolita lui Nabokov, de scriitorul japonez Kobo Abe, de Rasputin ș.a.m.d.: și alături de el o lolită băiat un copil/ așa îmi trebuie că ți-am băgat în cap îngerul anusian al lui tournier. Întreg textul este construit pe principiul intertextualității și intratextualității, prin trimiterile la alții, dar și prin trimiterile la textele sale anterioare. Nora Iuga ne-a spus că textele din alături cu drumu au fost culese, și nu alese din Lebăda cu două intrări, ceea ce te îndreaptă să te gândești cum este posibilă o așa cursivitate și coerență între textele de față, alese complet aleatoriu. Poate pentru că alături cu drumu este despre Nora. Despre intrările și ieșirile emoționale, interioare, despre cea care nu pune preț pe viața exterioară a individului, pe social, pe economic, pe cotidian neapărat, ci, mai degrabă, se îndreaptă spre viața intimă, cunoscută și necunoscută.
În cele din urmă, aș zice că poezia Norei Iuga reprezintă o sursă inepuizabilă de analiză. Pentru mine, Nora este bucuria de a scrie. Iar pentru ea, limbajul reprezintă un element flexibil în mâna poetului care îl poate utiliza după propriile intuiții interioare care se petrec, așa cum ne spune autoarea prin titlul unui poem, acolo sub carapace.
Trecând, cu mâinile reci și ușor transpirate, peste un moment pe cât de încărcat psihologic, pe atât de frumos, în care m-am simțit bine vorbind despre cea pe care o citesc de ani buni și, deși pare un cuvânt complet devalorizat, parcă în acest context, pentru mine, își recapătă însemnătatea, am continuat prin descrierea experienței pe care am avut-o cu poezia lui Albert Denn. El este un tânăr pe jumătate român, pe jumătate spaniol, iar alții ar spune și neamț. De fapt, Albert este de origine din Olt. Este instruit la două universități de prestigiu, Universitatea din Valencia și Universitatea din București. Este profesor de spaniolă la Institutul Cervantes din București și este pasionat de fotografie, muzică și literatură, cu precădere, poezie.
Despre Albert și despre poezia lui Albert am discutat din perspectiva încadrării. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că poezia lui este dificil de încadrat într-un curent anume, în douămiism sau ceva ce se vrea a se înființa după 2010, post-douămiismul. Știm că poezia tânără, cea după anii 2000, a schimbat codul de scriere. Este o poezie de criză, așa cum mai este denumită de criticii literari, o poezie cu multe manifestări zgomotoase. Când am citit prima dată poezia lui Albert, nu știam exact unde aș putea să o încadrez, fiindcă nu e nici pe departe un soi de fracturism, nici unul de utilitarism, deci nu aparține generației mileniu. Cumva, acest lucru m-a bucurat.
M-a bucurat să văd o poezie care s-a îndepărtat de ceea ce se scrie în vremurile noastre. I-am zis că e o poezie deplină care reiese din delicatețe, din aforisme, din curajul propriu de a se descoperi în fața cititorului. Albert este un căutător de idei, dar nu unul care vrea să se afilieze curentului, ci unul care vrea să se afle pe sine. Am remarcat în poezia lui Albert multe elemente care indică un autor cult, un autor cu putere de sintetizare, un autor care folosește elemente de intertextualitate în această căutare a sa, un autor care ne amintește de conferințe și de întâlniri ca o poveste de iubire a frumoasei fără corp, un autor care oferă cititorului dreptul la gând, dreptul de a continua ceea ce el a lăsat deschis. Într-o discuție cu Albert, mi-a spus că nu a avut niciodată intenția să publice, ceea ce m-a răscolit puțin, fiindcă acest lucru spune ceva despre sine, despre tăcerea lui. Despre această tăcere am spus câteva cuvinte, dar mai bine o definește Nora în prefața cărții lui Albert, tăcerea înseamnă a vorbi cu creierul. Din multe poeme din volumul de debut Îmi pipăi cu frică tălpile, am remarcat că în poezia lui Albert totul nu este spus niciodată pe foaie, de fiecare dată când termini de citit un poem, ai impresia că nu s-a terminat și tot mai aștepți ceva. Albert vorbește despre sunete, despre vocile interioare, despre ce nu se aude.
După cum ziceam, pe mine m-a bucurat să văd că Albert nu scrie la fel, nu are acest manierism al mileniului. Așa cum a numit-o și Simona Popescu, poezia lui Albert este una frumoasă. E greu să te mai gândești la acest cuvânt în zilele noastre, dat fiind că ai impresia că nu mai exprimă nimic, dar tocmai în cazul poeziei lui Albert, frumoasă e un cuvânt care își recapătă sensibilitatea. Acest fapt este vizibil în text, pe de o parte, prin imaginile delicate pe care le creează și, pe de altă parte, prin imaginea eului, o imagine a identității care se urcă în copacul lui și de acolo e liniște de fiecare dată, așa cum ne spune într-un text.
Ce mi-a plăcut foarte mult la poezia lui Albert, din perspectiva limbajului, este că identitatea lui se regăsește sub învelișul unui subiect cugetător. El este mereu în căutare de aforisme, de idei cât mai oportune pentru a scoate ceva care, deși poate s-a mai zis, nu s-a mai zis în felul lui care se vrea a fi unic. Și frumos. Și ca exemple, avem gura și lumea/ cea mai veche relație amoroasă/ de pe pământ sau priceperea la pantofii pe care nu i-am încălțat niciodată.
În cele din urmă, deși limbajul lui Albert este unul cuminte, fără zgomotul cotidian, unul care accesează lumea reală dintr-o perspectivă caracteristică lui ca individ, onestă, sinceră, emotivă, așa cum el însuși se autocaracterizează, limbajul său transmite mult și într-un mod foarte aprig. Ceva ce nu se mai întâmplă în poezia douămiistă și cea de după. Albert își construiește un schelet poetic pur, departe de amestecul vieții cotidiene, și poate că așa ar trebui să îl citim și noi, nelăsându-ne influențați de ceea ce se scrie și de alte controverse, ci luând parte cu el la această reflecție și autoreflecție neașteptată, dar dorită.
foto: Librăria Humanitas Kretzulescu