Alina PARTENIE
Veronica D. Niculescu, 2021, Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib, Iași, Polirom, 248 p.
Observația simplă, atentă, plină de delicatețe, realizată într-un timp al întoarcerii (forțate) către sine se regăsește în cartea „Pescărușul de la geam. Jurnalul unui cuib”, scrisă de Veronica D. Niculescu și publicată la editura Polirom. Urmând o traiectorie aparent simplă: un pescăruș contemplat printr-o fereastră în Bucureștiul pandemiei, autoarea realizează, în fapt, o scriere gingașă, cu delicatețe despre imediat, despre cotidian, despre bucuria fragilă și fragilitatea bucuriei. A reîntâlnirii, a aproapelui, de care, adesea, o fereastră ne desparte. Sau ne apropie. O privire către păsări, despre ceea ce putem învăța din reacțiile și comportamentul lor față de ceilalți. Privirea neobosită analizează, se miră, dar privește lumea exterioară (ce imagine plină de semnificații ale ferestrei!) pe care, cum ararerori reușim să facem, nu dorește să o schimbe.
…despre zbor și privire
O carte a atenției, a privirii. A privirii către lume: frumusețea lumii prin ochii unui pescăruș. Nimic mai mult. Nimic superficial. Ciclul vieții care revine, ca într-un carusel, de la capăt: colonia de pescăruși, liniștea și gălăgia lor: „Sunt gălăgioși. (…) Vorbesc. Mult, tare, în reprize agitate.” (p. 113).
Veronica D. Niculescu scrie și transcrie frumusețea și fragilitatea, cum altfel, decât într-un cadru fragil cu o privire care scrutează lumea: „Ninge. Ninge întreaga zi cu fulgi mari, viscolit, cum n-a nins toată iarna. Gregoire și Fiona coboară la cuib. Lasă urme adânci în zăpadă. (p. 13). Pescărușii nu sunt păsări rare, dar frumusețea lor este cu atât mai mare, cu cât observatorul reușeșete să îi individualizeze, să îi cunoască, să îi urmărească liberi.
Și totul devine o lecție despre zbor, despre libertate, dar și despre jertfă, curaj sau sacrificiu, o lecție despre atenție și răbdare, deopotrivă: „Sunt zile în care pare că nu se întâmplă nimic. Sunt zile bune în care totul se întâmplă netulburat.” (p. 87)
Zborului pescărușului care mereu se întoarce la cuibul său îi corespunde zborul privirii, cel ce rămâne, câteodată, singura libertate a omului: „Ce mai vede omul cînd stă cu ochii pe cer? Un balon mov, strălucitor, în formă de inimă, purtând după el o coadă fragilă, o sfoară cu buclă largă în capăt, care a trădat oamenii de dragul libertății. Se înalță mai sus și mai sus, se pierde în nori.” (p. 166)
…despre lecții
„Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță – lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând” este mărturisirea plină de miez a autoarei, dar și mesajul pe care cititorul îl poate simți doar citind-o. Orice scriere despre această carte este inevitabil incompletă, superficială și nimic nu poate reconstrui imaginile cutezătoare și delicate create prin cuvânt de către Veronica D. Niculescu.
Dincolo de toate, „Pescărușul de la geam, Jurnalul unui cuib” de Veronica D. Niculescu nu este o carte dedicată copiilor. Motivul este simplu: ei nu au uitat să se bucure de natural, de simplitate, de fragilitate și, mai mult de atât, copiii nu doresc să schimbe lumea ce îi înconjoară. Doar ochii privitorului par ochii unui narator redevenit astfel copil, în sens invers, căci știe multe, dar a învățat să nu aibă orgoliul de a schimba nimic. Cuvântul ce rămâne la final (după un oftat și-o privire sfioasă pe fereastră ce dă spre bulevard, poate, poate va apărea vreun pescăruș) este curajul a scrie, de a privi, în fond, curajul de a se lăsa privit prin și de Cuvânt.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom