Alina PARTENIE
Se scriu multe despre România și se spun și mai multe. Toți ne considerăm îndreptățiți să discutăm despre țara căreia îi aparținem. Și s-o uităm, adesea. Azi aleg să scriu despre România cu recunoștință și recunosc că îmi vine greu. Știu că o țară nu este o alegere așa cum nu e nici neamul din care faci parte, dar vrând-nevrând începi să îi semeni fără să îți dai seama. Așadar, aleg să îi fiu recunoscătoare României pentru ceea ce sunt, ceea ce am devenit, pentru căi, cuvinte și oameni, pentru drumuri împreună.
Subiectiv, îi sunt recunoscătoare pentru limba română, de neprețuit – ca o duminică, vorba lui Nichita Stănescu. Pentru cuvintele-armură, cuvintele-zid, cuvintele-alinare care ne însoțesc în gând și-n faptă. Pentru limba în care pot gândi, iubi, tăcea, ierta, răspunde. Pentru limba puternicei Liturghii săvârșite întotdeauna cu rost. Pentru vorba moșilor (stră-buni), pentru cartea de povești, pentru acel „A fost odată ca niciodată” ce deschide alte lumi, dar și alte inimi. Îi sunt recunosătoare pentru fiecare sâmbure și miez de cuvânt ce a răsărit și-n inima mea și pe care întotdeauna l-am dus mai departe. Nu numai pentru dor sau pentru colindă, ci pentru orice cuvânt plin de viață îi sunt recunoscătoare țării mele. Și tot așa, nu întâmplător, am devenit profesoară de limba și literatura română, să duc mai departe cuvinte și legi ale cuvântului, îndrăznind să cred că vor rodi cândva. Și ce dovadă mai bună că sunt recunoscătoare limbii române este aceea că zi de zi, toamnă de toamnă, pășesc împreună cu alte generații, cu aceeași teamă binefăcătoare, spre noi cuvinte, spre noi adevăruri?
Cum am spus-o și înainte, îi sunt recunoscătoare României pentru credința ortodoxă, creștină, pentru Sfânta Liturghie cea săvârșită fără încetare și fără teamă. Pentru credința vie, autentică, pentru sfinții de pe iconostase zugrăviți în costume tradiționale (mă gândesc în grabă la Sfânta Muceniță Filofteia sau la Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni). Și cred că spiritul românesc autentic păstrează o ortodoxie puternică, plină de dragoste și de nădejde, iar sfinții români voievozi, mucenici, ierarhi mă definesc pe mine cel mai bine: modele de jertfă, de iubire, de trăire autentică, dincolo de veacuri. Pentru „Lumină lină a sfintei slave” și pentru acel mult mai înalt și mult mai departe pe care îl primim împreună…
Îi sunt recunoscătoare României pentru toți românii adevărați care și-au purtat cu demnitate numele, țara și au schimbat lumea, pentru eroii știuți și neștiuți ai neamului românesc, dar și pentru românii adevărați de astăzi, autentici, vii, profunzi, curajoși, demni, onești, loiali, responsabili, pentru care îmi saltă inima de bucurie că sunt români. Și, da, există și astfel de oameni pentru care trebuie să fim mai adesea mulțumitori. Unii sunt chiar lângă noi, chiar în calea noastră și merg pentru o vreme împreună cu noi.
Și poate părea un stereotip, dar îi sunt recunoscătoare României pentru toate dezamăgirile, neîmplinirile, nesiguranța, doar așa vom putea deveni oameni mai buni. Îi sunt recunoscătoare României pentru că e cumva „acasă” cel mult căutat, nedelimitat, care nu ține numai de un loc, ci, mai ales, de-o stare de spirit. Pentru că nu mai suntem cu totul străini. Îi sunt recunoscătoare României pentru că n-am primit nimic de-a gata. Îi sunt recunoscătoare pentru primăvară și toamnă, pentru sărbători, pentru „verde crud” și „codrul de ceară”. Îi sunt recunoscătoare României pentru că o port mereu cu mine, vrând-nevrând, mai târâș, mai pieptiș, pentru că mi-e patria și uimirea, mi-e visul și-mplinirea. La mulți ani, România, îmi ești credința, îmi ești limba românească, îmi ești acasă și te port într-un cotlon al inimii întreagă, demnă, cu teamă să nu mă dezrădăcinez, dar și cu recunoștință. Dacă ne-am pune toate cotloanele inimilor împreună, câte motive de recunoștință am avea pentru România?
Sursă foto: arkobi.com