Un „mulțumesc” pe care nu mai apuci să îl spui

Delphine de Vigan, 2020, Recunoștință, Iași, Polirom, 200 p.

Alina Ioana STAN

Ai spus cuiva MULȚUMESC astăzi? Le-ai mulțumit celor apropiați? Te-ai arătat recunoscător față de părinți, de prieteni sau față de cei care, într-un moment dificil, ți-au fost alături? Sunt întrebările care îți încolțesc în minte după ce citești romanul autoarei franceze Delphine de Vigan, Recunoștință, apărut la editura Polirom, în traducerea Cristinei Jinga.

Romanul prezintă povestea Michkăi, o doamnă bătrână, cândva reporter și corector la reviste de prestigiu, care este nevoită să se interneze într-un azil de bătrâni. Părăsind locul unde a stat o viață, personajul renunță la casă și la acasă, la obiectele cu valoare sentimentală, la amintiri, adică la toată viața de până atunci. Michka nu reușește să se adapteze la noua viață, în fapt, nedorindu-și acest lucru. Altceva o preocupă. Pe tot parcursul șederii în azil, bătrâna doamnă duce ultima luptă: lupta împotriva afaziei. Michka nu vrea să-și salveze doar cuvintele, pe care odinioară le stăpânea cu ușuriță, ci vrea să-și salveze viața, amintirile, propria persoană. În această luptă, îi sunt alături Marie, tânăra pe care Michka a crescut-o, și Jérôme, medicul ortofonist al azilului. Prin ochii celor doi, cititorul o cunoaște pe Michka și râde adesea când aceasta, uitând unele cuvinte, inventează altele sau suferă împreună cu ea din cauza înfrângerilor suferite la pierderea câte unui cuvânt.

Michka, Marie și Jérôme: trei povești care pe parcursul desfășurării dobândesc o nouă intrigă – recunoștința. Fiecare dintre cele trei personaje a rămas cu un „mulțumesc” pe care nu a mai apucat să îl spună, dar a cărui amintire reprezintă imboldul pentru a merge mai departe. Michka este cea care îi îndeamnă pe cei doi tineri să se bucure de viață, de tinerețe, îi învață să iubească, să ierte, să fie recunoscători… cât mai au timp. Cu tact, cu dăruire și într-un mediu prietenos, Delphine de Vigan construiește povești care își capătă însemnătatea prin modul în care arată personajelor sale recunoștința pentru ceea ce oferă viața dincolo de situații și contexte mai puțin fericite. Recunoștința poate fi întocmai un triumf asupra trecerii timpului, asemenea unui triumf al binelui asupra răului.

Pe scurt, romanul Recunoștință este simplu, tandru, dar tulburător. Este o lecție scurtă de viață, dar în același timp una importantă. La sfârșit nu va mai fi nimic, niciun cuvânt, doar ceea ce am făcut la timp: zâmbetele, îmbrățișările și timpul oferite.

„Înțelegi, cuvântul adevărat e cel care se dezlânează. Și-apoi, nu servesc la nimic toate astea, știu foarte bine cum o să se termine. La sfârșit, n-o să mai fie nimic, nici un cuvânt, înțelegi, sau chiar nu contează ce altceva, ca să umple golul.” (p.68)

Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.