Alina ROINIȚĂ
Așa cum ne-am obișnuit, seria Biografiilor romanțate oferă cititorului o perspectivă diferită și, de cele mai multe ori, mai complexă asupra unor mari artiști ai noștri. Volumul Simonei Antonescu, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, prezintă o altfel de viață a Mariei Tănase. Structurată în trei mari părți, din 1950 înapoi în 1913, biografia romanțată vine să deslușească multe ascunzișuri ale uneia dintre cele mai mari artiste ale țării, într-o vreme nu prea prielnică.
Prima parte a volumului (1950-1940: Agurida) o prezintă pe Maria Tănase, pe când era deja cea mai apreciată cântăreață din țară, când este luată din apartamentul ei, la sediul Poliției de Siguranță, pentru a da declarații cu privire la profesorul evreu Harry Brauner și la jurnalistul francez Maurice Nègre, cel care a reprezentat și marea iubire a artistei. Perioada 1940-1950 a adus o umbră neagră omenirii, iar Maria Tănase a simțit-o din plin: „cântecele ei nu se mai auzeau la radio, iar toți evreii pe care-i cunoscuse erau acum arestați” (p. 17). Însă starea aceasta generală a început să capete multă durere și suferință. Pentru câțiva ani, s-a încercat umbrirea artistei, prin distrugerea discurilor și interzicerea cântecelor sale. Cu măiestrie, Simona Antonescu folosește o tehnică a detaliului care caută prin toate dedesubturile omului, și nu numai ale artistei. Eleganța Mariei Tănase reiese din discuții, dar, deseori, este completată de o serie de râsete ori de refuzurile ei diplomate de a cânta ce i se cerea. Pasiunea Mariei pentru Maurice a avut o intensitate aparte, autoarea intrând în intimitatea artistei într-o manieră subtilă, prin descrierea unor momente-cheie date de întâlnirile și plecările neașteptate, de plimbările visătoare, de reîntoarcerile surprinzătoare.
Regulile absurde din acea perioadă nu o convingeau pe Maria Tănase că trebuie respectate. Melancolia și tristețea laolaltă sunt sentimentele care ajung cel mai ușor la cititor. Nici în momentele cele mai grele, nu a renunțat Maria la justețea caracterului său. Nu puține au fost ocaziile când putea „să se salveze” în fața Poliției, însă nicio clipă nu s-a gândit la asta. Ilustrând un temperament cald și iute, deopotrivă, asemenea unei aguride, portretizarea lăuntrică a artistei devine cel mai cuprinzător fir al cărții. În curând, scena îi revine un loc de pace, tocmai acolo ea găsea liniștea, unde nu era liniște niciodată. Toți cei prezenți la spectacolele ei, din țară sau din străinătate, îi cădeau la picioare, de-a dreptul.
Cea de-a doua parte a volumului (1934-1939: Cine iubește și lasă) ilustrează întocmai acest numit blestem din cântec, cel care îi potolea focul artistei. Temperamentul ei ludic a atras atenția, iar talentul său a propulsat-o spre împrietenirea cu alți mari artiști ai țării, precum George Enescu sau Constantin Brâncuși. Pasărea măiastră este venerată de mulți alți oameni de căpătâi ai țării, de la scriitori la politicieni. Vâltoarea în care erau prinși toți cei din jurul său este descrisă de Simona Antonescu cu profunzime, de la oase la suflete. Curajul artistei este descris într-un mod ludic, încăpățânat și perseverent, când a mers prima dată la Teatrul Cărăbuș, unde era director Constantin Tănase. Încă din această parte a cărții, artista este construită, așa cum însăși autoarea spune, „tânără și bătrână în același chip” (110). Maturitatea Mariei este descrisă și subînțeleasă din multe episoade ale cărții, mai ales atunci când vine vorba de situații-limită ori de tulburări ce s-au lăsat asupra ei. Nimic nu avea să o străpungă, iar toate strigătele ei se revarsă în ceea ce iubea mai mult: cântecul. Drumul secetos este, astfel, luminat de O fântână pe un drum secetos, care avea să potolească setea de cântec tuturor.
Cea de-a treia parte a volumului (1913-1930: Mărie și Mărioară) înfățișează, mai pe scurt, episoade din copilărie, o Mărioară, prin comparație cu Măria de mai târziu. Sau, așa cum credea, o Mărie născută deja bătrână, care întinerea odată cu trecerea timpului. Copilăria din Mahalaua Cărămidarilor, prezența familiei, aniversările, toate acestea capătă răspuns la întrebările cititorului, însă nu și la întrebările Mariei, care îi transformau aceste momente în și mai multe căutări și întrebări fără răspuns: „de câte ori încheia un an simțea că s-a sfârșit o viață” (p. 170).
În acest fel, pasărea măiastră a României își trăiește vocea, pe care și-o lasă în urmă, ca amintire pentru noi toți. Simona Antonescu reușește să construiască un personaj dincolo de marea artistă, cunoscută de lumea-ntreagă. Autoarea mizează pe portretizarea lăuntrică, pentru a arăta tăria de caracter și trăsăturile cele mai arzătoare ale Mariei Tănase, care au condus-o pe tot parcursul vieții, în sens invers, de la bătrânețea în care s-a născut la tinerețea dinspre finalul vieții.
Cartea poate fi comandată aici: Libris