Alina ROINIȚĂ
Înainte să citesc Rugăciune pentru Cernobîl, studiasem de ceva vreme emoțiile – din multiple perspective, neurofiziologice, neurobiologice, evoluționiste. Astfel, știam bine cum se poate declanșa o anumită emoție prin intermediul neuronilor-oglindă și mai știam că empatizarea poate merge până la maximum în condițiile unui act de teamă, de pildă, astfel încât pot apărea reacții fizice puternice, cum ar fi transpirații reci, ritmul cardiac crescut și așa mai departe. S-a demonstrat, de-a lungul timpului, că lectura poate avea un impact puternic din punct de vedere emoțional și că în timpul acestui proces se activează zone specifice ale creierului.
De asemenea, știam că unele concepte ori evenimente sunt asociate în mod direct cu unele emoții, de pildă, Holocaustul, Hiroshima, 11 Septembrie 2001 – toate trezesc înspăimântare și teamă doar prin simpla lor menționare. La fel, nu poți să discuți despre Cernobîl fără a da naștere instant unui sentiment de îngrozire. Însă după ce citești cartea Svetlanei Aleksievici, zeci de diade ale emoțiilor se activează, rând pe rând, de la primar la secundar, de la frică la neliniște, tulburare, spaimă, cruzime, panică, angoasă și altele. Nu-mi amintesc să fi mai citit ceva atât de profund din punct de vedere emoțional vreodată. Nu-mi amintesc ca nicio altă carte despre o tragedie umanitară să-mi fi trezit atâta durere emoțională vreodată. Rugăciune pentru Cernobîl este un memorial al suferinței, un calvar al trecerii dinspre o lume normală spre un haos al durerii.
Subiectul cărții este binecunoscut: pe 26 aprilie 1986, are loc o explozie la reactorul patru al centralei atomo-electrice de la Cernobîl. Efectele sunt și ele binecunoscute: a existat o contaminare în masă pe o rază extrem de extinsă, un număr extraordinar de mare de decese – majoritatea provenind, ulterior, din afecțiunile oncologice, care cresc de 74 de ori, comunități întregi evacuate, sate îngropate etc. Însă cartea Svetlanei Aleksievici nu prezintă seria de consecințe, urmând vreo ordine naturală a lucrurilor. Ci, după cum însăși autoarea afirmă, după douăzeci de ani de lucru, cartea reunește mărturii ale tuturor celor care au trăit pe pielea lor trauma Cernobîl. Modul în care adună toți acești supraviețuitori laolaltă și le dă libertatea de a-și mărturisi stările, opiniile și durerile este absolut hipnotizant. Limbajul este unul cât se poate de uniform, cu mici pătrunderi literare, însă cu specificul terminologic în care poți observa trecerile de la confesiunile unui țăran la cele ale unui medic sau ale unui inginer. Însă emoția transmisă de toți este aceeași, fiindcă toți discută despre Cernobîl ca despre un război. Unul tulbure. Unul căruia nu știu cum să-i facă față pentru că nu-l văd.
Într-o ordine cronologică a lucrurilor, după explozie, s-a instaurat dezordinea. Pe lângă cei din interiorul centralei, primii afectați au fost cei care au mers să stingă incendiul. De aici, au început să apară primele semne, îmbolnăviri, soldați cu măști de gaz, evacuări. Criza emoțională este puternic ilustrată atunci când supraviețuitorii discută despre chinurile celor internați și ale celor bolnavi, dar, mai ales, despre durerile lor interioare din momentele în care îi îngrijeau, despre supunerea la cele mai necruțătoare încercări pe care poate să le primească cineva.
Durerea, angoasa și panica sunt amplificate în mai toate mărturiile, dar, poate, mai ales, în unele mărturii privind nașterea unor copii cu malformații grave sau chiar morți. Cum să dai viață unui copil deja mort? Despre aceasta este Cernobîl. Un roman despre moartea nefirească și, cu atât mai mult, despre nașterea nefirească. Iar între cele două nu există decât o tranziție care se termină, de multe ori, printr-o deformare, un handicap cu care cineva este obligat să trăiască mult timp. Zeci de sate au fost răscolite și-ngropate, o lume întreagă a fost dispersată, diluată. Și alături de toate aceste sate din jur, zeci de suflete au fost cuprinse de pustietate.
Câtă emoție să-ți mai rămână neatinsă atunci când citești Rugăciune pentru Cernobîl? Aș zice că deloc. Experiența emoțională se amplifică atât de mult, încât pulsul și ritmul cardiac se trezesc în fața unei tragedii aproape prezente, imediate. Fiindcă, așa cum ni se spune, „până și morții se tem de morții de la Cernobîl, ce să mai vorbim de cei vii” (p. 362). Iar mărturiile sunt dintre cele mai diversificate, ajungând și la medici, ingineri, istorici, oameni de știință, lichidatori etc., astfel încât viziunea asupra Cernobîlului să fie cât mai complexă. La scurt timp după explozie, a urmat și dispariția tuturor cărților despre radiații din biblioteci. O întreagă situație a fost ascunsă, în tot acest timp, sute de lichidatori fiind trimiși – unii dintre ei forțați fiind – în focarul contaminării, pentru a rezolva situația, fără să știe exact ce-i așteaptă. Zeci de oameni au fost rupți de o realitate pe care nu o înțelegeau decât parțial și la care nu mai aveau acces. Așa se instalează o axietate și o depresie, deopotrivă, în rândul tuturor. Depresie cu privire la pierderea de vieți, la nașterea unor handicapuri, la părăsirea caselor și a bunurilor, iar anxietate cu privire la un viitor incert, necunoscut, care nu putea să vină nicidecum ca o urmă de scăpare, ci, dimpotrivă avea să se dezvolte ca o frică – ale cărei uși nimeni nu voia să le deschidă. S-a instaurat frica în om. Și de om.
O recomandare care ar trebui să se regăsească pe masa oricui. Pe lângă alte istorisiri despre tragediile istorice, războaie, Holocaust, lagăre de concentrare, bombe atomice, Rugăciune pentru Cernobîl e ceva mai mult. Un puternic impact emoțional. Doar că, de această dată, aș reveni la o particularizare, așa cum este descrisă ea mai spre începutul cărții:
„Ce a dat experimentul Cernobîl? Oare ne-a îndreptat el spre această lume tăcută și misterioasă a celorlalți? Odată am văzut cum soldații au intrat într-un sat din care plecaseră oamenii și au început să tragă. Strigătele neajutorate ale animalelor… Strigau pe vocile lor diferite. […] În acest sens, Cernobîl a mers mai departe de Auschwitz și Kolîma. Mai departe de Holocaust. El oferă finalul. Nu mai ai pe ce să te sprijini” (p. 48).
Cartea poate fi comandată aici: Libris