Alina PARTENIE
Seria de „Biografii romanțate” ne poartă, de această dată, în lumea culorilor, redescoperindu-l pe pictorul Ștefan Luchian, prin măiestria și delicatețea Veronicăi D. Niculescu, care conturează, prin cuvânt, tușele devenirii unui mare artist. Volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna este poate cel mai viu, cel mai plin de viață al întregii colecții, căci, chiar dacă a fost chinuit de boală, de suferințe și de conflicte mărunte, Ștefan Luchian și-a folosit ochii, sufletul și mâna pentru a opri fărâme de eternitate în culoare.
Născut în Moldova, dar mutat cu familia în București, micul Ștefan se remarcă prin personalitatea de artist contemplator al naturii și iubitor de muzică. Are, totuși, un caracter puternic, optând pentru studiul artelor, deși mama ar fi dorit să îl înscrie în armată. Cunoscând lumea ipocrită a artei, model îl ia pe Nicolae Grigorescu – și el, la rându-i, neacceptat de arta oficială. În puținii ani buni, Ștefan Luchian merge în München sau în Paris, unde continuă creația, dar, odată cu moartea mamei, se întoarce în țară. Fără să aibă un spirit practic, risipește repede averea, se mută în diferite locuri din București, ajungând „zugrav de biserici”, meserie mai degrabă desconsiderată. Astfel, viața dezorganizată și munca până la epuizare îi vor declanșa boala care îl va măcina până la sfârșit, dar care, paradoxal, îl va ajuta să creeze cele mai multe și mai importante tablouri ale sale. O boală care îi afectează nu doar mersul, ci și văzul sau mișcările, singura bucurie pură a artistului rămânând creația, dincolo de acuzațiile ridicole care i se aduc de-a lungul vremii.
În pasajele suferinței atroce, Veronica D. Niculescu creionează cu forță și cu gingășie eforturile artistului din Luchian. Ochii, sufletul, mâna, astfel încât chiar cuvântul ei pare că devine pictural. În locurile în care se mută, Ștefan Luchian continuă să picteze, iar când suferința devine din ce în ce mai puternică, el pictează flori (unele comandate de unul dintre puținii prieteni, Virgil Cioflea, tocmai din Italia), încât chiar și cu pensula legată de gât continuă să creeze zeci de tablouri care încep să fie căutate. Un pasaj memorabil este acela al întâlnirii dintre Ștefan Luchian și George Enescu, cel din urmă venit să îi cânte în unele dintre momentele cele mai grele.
Din paginile acestei biografii romanțate, reiese, mai ales, imaginea unui artist sublim, dincolo de constrângerile și de limitările impuse de haina efemeră de piele (pe care mai demult și-o pictase Michelangelo în Capela Sixtină). Căci omul Ștefan Luchian nu poate condamna artistul care cu ochiul, sufletul și mâna trece dincolo de orice suferință. Modul în care această atmosferă poate fi conturată rezultă din implicarea și atenta documentare a Veronicăi D. Niculescu care pare că se lasă condusă de personajul său. Căci atâta forță și devotament te fac câteodată să te întrebi dacă Ștefan Luchian a existat „în carne și oase” cândva sau doar au existat o mână a unui privitor cu sufletul și-un șevalet.
Esență și sublim al creației și un artist mai viu, mai uman, mai demn decât ne-am fi putut închipui privindu-i macii, anemonele, albăstrele sau chiar autoportretul, Luchian. Ochii, sufletul, mâna, de Veronica D. Niculescu, devine o lectură obligatorie dătătoare de forță și de demnitate tuturor celor ce ne risipim adesea în „haina de piele” cea fără de vreme trecătoare.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom