de Alina PARTENIE
Volumul Anei Blandiana reunește o serie de articole și conferințe care, cu excepția celor care se referă la poezie, sunt dovada măsurii în care istoria i-a răpit istoriei literare drepturile pe care le avea. Aceste texte reprezintă o reflecție asupra istoriei, asupra valorilor și asupra societății în general, punând o serie de întrebări asupra lumii în care trăim. Cartea este structurată în trei părți, fiecare alcătuită din mai multe capitole și abordând o temă centrală (suferința, libertatea, rolul poeziei), precedate de nota autorului. Alegerea acestor pagini dovedește o profundă înțelegere a timpurilor, devenind mărturia unui intelectual provenit din estul comunist, care se confruntă cu sine, cu propria societate, dar și cu societățile occidentale. Relativizarea propriei perspective, precum și observațiile de departe îi permit o mai bună înțelegere a lumii și a istoriei „ca viitor”.
În Nota autorului, Ana Blandiana descrie apariția acestor fragmente și dezvoltarea lor de la simple texte susținute în fața unui public restrâns până la conferințe ample susținute în medii universitare din societatea occidentală. Toate au fost susținute de „nevoia de comunicare cu voce tare a unor idei, a unor soluții, a unor obsesii” (p. 5). Alegerea nu a stat la baza pasiunilor ei, ci, mai degrabă, „erau marcate de spiritul timpului”. Așadar, volumul prezintă perspectiva asupra istoriei a unui poet aflat, asemenea cronicarului, „subt vremi”.
Prima parte intitulată Convertibilitatea suferinței este formată din zece secvențe care oferă o perspectivă relativizantă asupra suferinței. Primul articol este semnificativ pentru această perspectivă deoarece prezintă destinul unui pictor care și-a desenat în celulă o fereastră deschisă spre albastrul cerului. Deși temnicerul nu îl crede, el reușește să „evadeze” prin această fereastră. Autoarea consideră că textul cuprinde principalele teme ale regimului comunist: închisoarea și abordarea absurdă a ideii de evadare. Punând față în față două lumi, comunismul și democrația, Ana Blandiana nu opune categoric binele și răul, ci raportează totul la măsură și la înțelepciune. Este evident că interdicțiile din perioada comunistă produceau suferință. Fericirea, însă, putea fi găsită și în temnițele comuniste. Astăzi, suferința poate fi provocată de frustrarea că nu avem o limuzină ultimul răcnet. Lumii occidentale libere, estul îi aduce experiența eliberatoare a suferinței. Soluția nu ar consta în resemnare, ci în măsura care cuprinde deopotrivă bucuria și suferința. Următoarele articole aduc în discuție sursele răului „de la spaima profilactică la indulgența ocultă”. Atunci când alte forme de constrângere nu mai pot exista, autoarea consideră că memoria poate fi o formă de justiție, iar crearea de către Ana Blandiana și Romulus Rusan a Memorialului de la Sighet constituie un argument în acest sens deoarece ajunge la concluzia tranșantă că „atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție” (p. 36). O perspectivă semnificativă pe care o are Ana Blandiana în unul dintre articole este observarea locuitorilor din Estul și Vestul Berlinului, precizând că „mi-e mai ușor să deosebesc un berlinez din Est de un berlinez din Vest, decât pe acesta din urmă de un american”. Primul poartă în comportament și în priviri spaima, haosul, incapacitatea de a gândi sau acționa pe cont propriu, dovedind doar o lipsă de reacție. Celălalt, perfect adaptat societății sale, știe să se adapteze timpurilor și vremurilor. Întrebarea care se pune este asupra modului în care vesticul, atât de sigur pe el, va putea converti suferința pe care i-o aduce semenul său provenit dintr-o societate totalitară. Două dintre articole aduc în discuție o formă de eliberare în regimul comunist, și anume credința, prin asumarea modelelor martirilor, cum este cazul binecunoscutului destin al domnitorului Constantin Brâncoveanu. (Re)cunoașterea acestora reprezintă o dovadă că suntem încă vii.
A doua parte intitulată Fragmente estice despre libertate pune în discuție, mai ales, capcana înțelegerii binelui, a răului și a libertății. După modelul mai binelui ca dușman al binelui, istoria dovedește că „libertatea cuvântului diminuează importanța cuvântului” (p. 73). În vremurile actuale, când oricine poate să își exprime o opinie despre orice, drama poetului este graba cu care societatea „îl revendică, îl manipulează și-l face simbol” (p. 73). Abordarea temei cenzurii aduce, deopotrivă, în prezent, idei, manipulări și concesii din perioada comunistă, dar și subtila cenzură din societatea contemporană prin traseul „de la cenzura ca formă de libertate, la libertatea ca formă de cenzură” (p. 79). Dacă episoadele cenzurii comuniste sunt cunoscute, cenzura din lumea actuală pare destul de șocantă, oferind o nouă perspectivă asupra regimului totalitar care „crea o anumită legătură între cititor și scriitor și îi dăruia acestuia din urmă o anumită aură care, după aceea, avea să dispară” (p. 94). Astăzi, valoarea unui scriitor se construiește în funcție de marketing. Astfel, cartea devine un simplu obiect din care un editor poate tăia cât și cum dorește în funcție de strategiile de marketing. Concluzia este dură: trebuie apărată libertatea atât a autorului, cât și a cititorului care tinde să se mulțumească cu orice facil spectacol de divertisment. O formă de evadare a constituit-o, pentru români, bășcălia, faptul că nu iau în serios nici realitatea, nici istoria ceea ce îi poate salva în vremuri opresive. Bășcălia ne-a permis, ca nație, să trecem peste momentele dificile devenind „un fel de șperaclu bun de deschis toate porțile și de rezolvat toate problemele, un fel de perpetuum mobile care face să ni se învârtă nu numai soarta, ci și sufletul în gol” (p.120). Paradoxală este și „libertatea invizibilă” care devine prezentă tocmai atunci când este oprimată, iar această libertate „s-a dovedit în egală măsură creatoare și dezastruoasă” (p. 132) încă de la episodul biblic al creației primilor oameni .
Ultima parte intitulată sub forma unei interogații retorice La ce bun poeții în vremuri de răstriște? încearcă să ofere un răspuns la neliniștile autoarei care își revendică statutul de poet. Într-o istorie care promova ura, răul și urâtul, poetul „luptă să țină aprinsă flacăra binelui și frumosului, făcând din poezie o aură a iubirii și un scut aproape magic împotriva urii” (p. 155). Poezia este cea care în vremurile terorii a încercat să spună niște adevăruri care istoriei, religiei sau filozofiei le erau interzise. Articolul „Posteritatea sau încrederea în timp” pune în discuție noile forme de artă contemporană (instalațiile), care pun accentul pe efemeritate și nu pe construirea unor modele universale care să stârnească emoții. Astfel, „neîncrederea în timp a transformat posteritatea într-un simplu mit, fără să știe că, ironice, miturile reprezintă cea mai sigură formă de perenitate” (p. 188). Ultimul articol care dă și titlul volumului „Istoria ca viitor” pornește de la ideea că asumarea și înțelegerea istoriei reprezintă un răspuns pentru dilemele viitorului. Un exemplu în acest sens ar fi globalizarea care își poate găsi rădăcinile în societățile medievale sau controversatul concept de corectitudine politică menit să îi ia istoriei orice urmă de originalitate. În această lume sfărâmată, soluția care rămâne este rezistența prin … cultură.
Scrisă nuanțat și echilibrat, cartea Anei Blandiana reprezintă un posibil răspuns al neliniștilor interioare și exterioare pe care lumea contemporană ni le ridică. Volumul poate fi privit într-o manieră pesimistă (istoria unei aparente eliberări care devine, în fapt, o nouă constrângere) sau într-o manieră optimistă, oferind o perspectivă relativizantă asupra modului în care putem înțelege unele valori pe care credeam că le-am pierdut. Ne duce cu gândul, firește, la personajul Candide al lui Voltaire care, după căutări și frământări nenumărate, ajunge la concluzia că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ne rămâne, astfel, să o descoperim, pentru a o împărtăși și celorlalți.