de Corina HAGIU
În prezent, tehnicile teatrale generează alte semnificații decât în epoca apariției lor, iar acest fapt se datorează mai multor factori. În primul rând, regândirea scriiturii vizuale, a procesului de aducere a spectacolului în prezent, adecvat publicului contemporan, reprezintă un motiv întemeiat al schimbării. În acest sens, „teatrul este mai puțin o meserie și mai mult expresia unui mod de viață” (Jean Jacquot et Denis Bablet, 2004: 204).
Despre literatura teatrală se vorbește din cele mai vechi timpuri. În Antichitate, filozoful grec Aristotel prezenta comedia ca fiind „imitația unor oameni neciopliți” și tragedia ca fiind „imitația cu ajutorul cuvintelor a unor oameni aleși” (Poetica: 87). Atunci când s-au stabilit genurile, atunci s-au stabilit și limitele în care puteau fi puse în scenă spectacolele. Desfășurarea spectacolelor în amfiteatre evidențiază caracterul fix al pieselor. Trăsăturile specifice reprezentațiilor din această epocă sunt date tocmai de această poetică normativă, prin care se stabileau reguli exacte fiecărei specii în parte: amplificarea vocii, costumul cu piepți și umeri adăugați, ținuta statuară a interpretului de pe scenă, coloristica perdelei de fundal și a costumelor, coturnii, puținele elemente de decor care fac diferența între reprezentații: tragedie, comedie, ditiramb sau dramă satirică.
În timp, spectacolul și tehnicile teatrale s-au complicat, pierzând treptat importanța relației conținut-formă în pofida accentuării valorii impresiilor pe care opera de artă le produce asupra sufletului și mai puțin asupra minții, primând extazul, și nu cunoașterea. Astfel, s-a renunțat la etapele și regulile stricte în parametrii cărora trebuiau scrise operele din sfera dramaturgiei, trecându-se la libertatea de scriere și, mai apoi, de punere în scenă.
În timpul Evului Mediu și, mai apoi, al Renașterii, teatrul elin este imitat de latini, ulterior având o evoluție specifică la Roma. Se dezvoltă în sensul spiritualității latine, predominând spectacolele de comedie. Începând cu secolul I î.Hr. apar mima și bufoneria în locul comediilor paliate sau togate, miezul commediei dell’arte. Teatrul latin din această perioadă se orientează către două tipuri de spectacol: licențios și dansat. Însă, din cauza lipsei unui suport teoretic literar, confuzia și dezordinea literară duc la o adevărată agonie a teatrului roman. Astfel, teatrul Evului Mediu își află originea în parafrazări ale textului sfânt. Acest teatru cult este creat în sanctuar, ca dramă liturgică, celebrând scene evanghelice sau alegorice. Interpreții sunt slujitorii bisericii. Urmărind participarea colectivă și numeroasă la practicarea ritului, dar și din amploarea pe care a luat-o, scena de joc este mutată din interiorul lăcașului sfânt în stradă și în piață. Începând din secolul al XIV-lea, teatrul iese de sub tutela bisericii: rolurile nu mai sunt reprezentate de preoți, ci de amatori. Nici în această epocă nu există o conștiință teoretică, teatrul complicându-se treptat prin bogăția podoabelor și a mașinăriilor teatrale. Acesta este momentul în care apare scena simultană. Făcând un salt în timp, ajungem în Renaștere. Majoritatea ideilor puse în circulație de perioada care își propunea să creeze un uomo universale sunt atribuite clasicismului european al secolului al XVII-lea. Totuși, Renașterii îi lipsește gradul scăzut de abstractizare, însă analizele și teoriile estetice ale secolului următor folosesc din ce în ce mai mult idei precum starea sufletească, fantezia sau gustul publicului. Clasicii sunt cei care vor impune o limbă purificată, aleasă, intelectualizată și abstractizată.
Secolul al XVIII-lea este definit ca fiind unul al criticii și al analizelor precise având la bază secolul precedent, pe care îl contrazice. Iluminiștii acestui secol se concentrează în zona imitării prin intermediul rațiunii. Sapere aude reprezintă, poate, sinteza unei întregi epoci. Filozofia impune respectul pentru ființa umană și existența acestuia, precum și adorația pentru puterea dumnezeiască. În dramaturgie, alături de speciile clasice, tragediile și comediile, apar comedia lacrimogenă și drama burgheză. Scrierile teoretice ale acestui secol nu vor impune teorii noi, ci doar principii noi și generale bazate pe gust, geniu, adevăr sau originalitate. Acest secol reprezintă puntea de legătură dintre clasicismul secolului al XVII-lea și romantismul din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mișcarea romantică își face simțită apariția încă de la începutul secolului al XVIII-lea, în Anglia și Germania. În Anglia ajunge pe filiera clasicismului, iar în Germania prin intermediul iluminismului. Romantismul englez se manifestă în special în poezie prin Byron, Shelley, Keats, iar în Germania se manifestă prin intermediul a două grupuri: cel de la Jena și Berlin, pe o parte, și cel de la Heidelberg, pe de altă parte. În Franța, romantismul apare mai târziu datorită prelungirii influențelor clasice și în secolul iluminist. Încă mai există sensibilități la piesele lui Marivaux și Diderot, iar în opera lui Rousseau apar toate preocupările ulterioare ale lirismului romantic.
Teatrul este sintetizat prin redarea trăsăturilor epocii, personajelor, credințelor și obiceiurilor specifice. În paralel cu sălile vechi de teatru, se construiesc altele după modele arhitecturale italiane clasice, care se complică prin ornamentele foaierelor și lojilor. Teatrul devine, așadar, o constantă a epocilor. Indiferent de ideile teoretice susținute, teatrul a însoțit umanitatea, reprezentând, până astăzi, un mod original de raportare la lume cu defectele și virtuțile ei, deopotrivă. Este un alt mod de exprimare, chiar și în vremuri de răstriște.
sursă foto: www.isyrius.com