de Alina PARTENIE
Într-unul dintre interviurile sale, cercetătorul american David Brooks observa că „la absolvirea facultăţii, medicii sunt incapabili să îşi înţeleagă pe deplin pacienţii şi să se adapteze comportamentului acestora, în special din punctul de vedere al rezolvării problemelor clinice şi al organizării unei consultaţii. Ştim foarte multe despre ştiinţă şi prea puţin despre oameni” (Update, 2003: 153). Dincolo de toate întrebările și nedumeririle pe care le poate ridica această constatare, ea ne poate duce și către o reflecție asupra destinului disciplinelor și studiilor umaniste în societatea actuală. Pe de o parte, există problema integrării cunoștințelor umaniste în cadrul unor profesii, pe de altă parte, apare marea problemă a viitorului cercetării în cadrul disciplinelor umaniste. Adică, ce viitor le oferă lumea contemporană celor care aleg să aprofundeze și să cerceteze disciplinele umaniste?
Se știe că trăim într-o societate în care tehnologia, pragmatismul și utilitarismul ne organizează viața. „Time is money” devine o deviză din ce în ce mai utilizată nu numai în societățile occidentale, ci reluată mecanic aproape în orice societate. Omul contemporan caută, mai degrabă, certitudini. În volumul său, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, Konrad Lorenz observa tocmai această tendință: omul refuză să se mai cunoască pe sine, tocmai de aceea doar științele exacte mai pot fi considerate științe. Așadar, care este soarta disciplinelor umaniste în lumea contemporană, inter- și transdisciplinară? Includem în cadrul disciplinelor umaniste studiile filologice, studiile culturale, filosofia, istoria, teologia etc. Fără a consulta prea multe rapoarte, se constată că numărul studenților la facultățile umaniste a scăzut din ce în ce mai mult. Este un adevăr recunoscut: societatea, familia, școala consideră, în general, studiile umaniste o pedeapsă pentru cei care „nu s-ar putea descurca” la un profil real. Deși copilul poate avea înclinații către un domeniu umanist, se consideră că „nu e de viitor” și că poate să aprofundeze disciplinele umaniste ca o pasiune, dacă mai are timp. Ceea ce poate fi adevărat și neadevărat deopotrivă, însă dezamăgitor, cu siguranță.
Într-adevăr, disciplinele umaniste pun bazele unei culturi generale, unui fond cultural, unui fond de cunoștințe pe care oricine ar trebui să îl aibă. Mai mult, ele readuc acel fond de umanitate pierdut, uitat, reînvie omul din spatele robotului. De asemenea, disciplinele umaniste pot constitui, în sine, obiect de cercetare. În acest sens, apare o altă problemă: este aproape imposibil să obții fonduri pentru cercetare dacă ai la bază disciplinele umaniste. În plus, încadrarea în muncă, în domeniul studiilor finalizate, este destul de precară în societatea românească: dacă absolventul de Politehnică are un viitor previzibil, absolventul de Filosofie trebuie să își construiască destul de dificil un domeniu în care să își folosească cunoștințele, dar să se și adapteze societății de consum în care trăim. Problemele finanțării cercetării în cadrul disciplinelor umaniste au fost semnalate în repetate rânduri. Într-un articol intitulat „Șapte ani fără finanțarea științelor umaniste?”, Alexandru Baumgarten evidenția faptul că din Planul Național Strategic din perioada 2014-2020 de finanțare a cercetării științifice lipseau disciplinele umaniste. Dincolo de pseudosoluțiile care ar fi putut fi date, rămâne, mai degrabă, dezamăgirea în fața unor astfel de propuneri. O societate care se dezvoltă are nevoie de gândire critică, de cunoaștere identitară, de capacitate de negociere, de stimulare intelectuală, de creativitate. Acestea pot fi obținute și dezvoltate și prin intermediul cercetărilor umaniste.
Fără îndoială, o cultură umanistă este necesară tuturor. Aproximativ 30% dintre facultăţile de medicină din Statele Unite au în programele lor şi unele cursuri de literatură. Inițiativa a apărut și în cadrul universităților tehnice românești: „Disciplinele umaniste incluse în programele studiilor de licenţă îşi propun un tip de formare care pune în prim plan capacitatea de experimentare şi dezvoltare a culturii umaniste a viitorului inginer” (upb.ro). Acest deziderat al integrării culturii umaniste în domeniul tehnic poate fi îndeplinit. Dar ce ne facem cu cei care vor să își facă o meserie din disciplinele umaniste? Ce viitor le oferim? Cum îi motivează societatea? Răspunsurile sunt previzibile și destul de pesimiste.
Discuția ar putea continua. Unii ar oferi ca posibil răspuns necesitatea adaptării la lumea în care trăim: o lume mercantilă care se bazează pe productivitate. Și ce productivitate, ce robot poate crea un istoric, un filolog, un filosof? Este adevărat că nu poate patenta un obiect, dar poate readuce la iveală specificul ființei și al cunoașterii umane, ceea ce ne deosebește de produsele tehnologiei. Fără o cunoaștere a omului, a spiritului uman și a lumii în care trăim, orice inițiativă științifică de dezvoltare tehnologică pare lipsită de temei, iar societățile care neglijează și marginalizează disciplinele umaniste pot cu greu să se dezvolte economic și tehnologic. Vrând-nevrând, științele nu pot fi separate. Iată de ce disciplinele umaniste trebuie acceptate și susținute atât în școală, cât și în societate.
sursă foto: dailyutahchronicle.com