Editura Polirom: FRAGMENT Azar Nafisi, „Citește periculos. Puterea subversivă a literaturii în vremuri tulburi” 

Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran„Cărţile nu ne pot salva de la moarte, dar ele ne pot ajuta să trăim şi, mai ales, să trăim cu speranţă.” (Azar Nafisi)

Azar Nafisi, Citește periculos. Puterea subversivă a literaturii în vremuri tulburi
Editura Polirom, 2022
Traducere din limba engleză de Adina Avramescu
Carte publicată și în ediție digitală

Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

„Dar cum oare se explică faptul că atât de mulţi oameni recurg la idei, la imaginaţie şi frumuseţe atunci când li se ia tot ceea ce noi numim viaţă? Când nu mai au absolut nicio putere asupra vieţii şi asupra morţii lor? Când sunt în pragul morţii? Când ne confruntăm cu acte de o asemenea brutalitate şi cruzime, când ne pierdem speranţa de a mai fi oameni, ne întoarcem instinctiv la acele realizări ale omenirii care omagiază demnitatea, libertatea şi frumosul. Facem apel la empatie şi credinţa că, până şi în asemenea locuri aflate atât de aproape de moarte, rămânem totuşi în vecinătatea vieţii prin intermediul cărţilor, al artei şi al muzicii, prin ceea ce s‑a născut din dragoste, din pasiune şi din dorinţa de a comunica, din nevoia de a ne opune morţii şi uitării. La fel de important e faptul că, chiar în pragul morţii fiind, când nu ne putem alege modul în care trăim sau murim, mai avem încă posibilitatea de a alege cum să ne confruntăm cu acea moarte, cum să ne confruntăm cu călăul nostru: cu demnitate şi dragoste de viaţă sau de vidul oferit de moarte. Nu ne putem pierde speranţa într‑o lume care l‑a dat pe Rumi sau pe Shakespeare.” (Azar Nafisi)

Azar Nafisi şi‑a câştigat notorietatea cu bestsellerul Citind Lolita în Teheran. Fiică de politicieni (tatăl ei a fost primar al Teheranului în anii 1961‑1963, iar mama s‑a numărat printre primele femei alese în Parlamentul iranian în anii 1960), Azar îşi va face primii ani de şcoală în Anglia şi Elveţia. Se reîntoarce în Iran, unde este martoră la arestarea tatălui său. După terminarea colegiului, predă literatură engleză la Universitatea din Teheran şi la Universitatea Allameh Tabatabai. În 1981, pentru că refuză să poarte văl, este înlăturată de la universitate. Din 1997, când emigrează în America, Azar Nafisi predă la Johns Hopkins University School of Advanced International Studies. A publicat, printre altele, Anti‑Terra: A Critical Study of Vladimir Nabokov’s Novels (1994), Things I’ve Been Silent About (2004; Lucruri nespuse, Polirom, 2018) şi The Republic of Imagination: America in Three Books (2014). Romanul Citind Lolita în Teheran (2003; Polirom, 2018) s‑a aflat timp de 117 săptămâni pe lista de bestselleruri a cotidianului The New York Times, a fost tradus în 32 de limbi şi a primit numeroase premii literare, printre care Prix du Meilleur Livre Étranger, 2004 Non-fiction of the Year Award acordat de Booksense, Frederic W. Ness Book Award, Latifeh Yarsheter Book Award şi Grand Prix des Lectrices de Elle. În prezent, trăieşte alături de familie în Washington, DC, şi colaborează la numeroase publicaţii, precum The New York Times, Washington Post şi The Wall Street Journal.

FRAGMENT

„Într‑o noapte am stat până târziu cufundată în expunerea lui Socrate despre „minciuna nobilă” din Republica. Platon e în căutarea unui „stat bine‑ordonat”, condus de un rege‑filozof. Îți vei aduce aminte că, în scopul conservării statului, Socrate sugerează minciuna nobilă, care trebuie spusă cetățenilor de rând – ca un „remediu” – spre a‑i ajuta să rămână la starea lor și a facilita domnia filozofilor. Potrivit acestei minciuni, republica este alcătuită ca o ierarhie. La vârf, se află păzitorii/filozofii, al căror suflet Dumnezeu l‑a amestecat cu aur și care sunt „competenți pentru a guverna”. Apoi vin ajutoarele sau războinicii, cu argint în suflet. Iar la bază se află agricultorii și meșteșugarii, care au sufletul amestecat cu bronz. Baba jan, atunci am înțeles dintr‑odată de ce statul lui Socrate era atât de ostil poeților și povestitorilor. Într‑o asemenea ierarhie, nu este loc pentru poeții care se lasă pradă „naturii iraționale”, adică „părții inferioare a sufletului”. Poeții nu erau pragmatici, nu puteau să conducă sau să‑i facă pe oameni mai virtuoși. Mai mult de‑atât, istorisirile lor puteau „produce” o „relaxare a moralei în rândul tinerilor”. Potrivit lui Platon, [cuvintele] poeților homerici aduc confuzie și, „cu cât sunt mai poetice, cu atât mai puțin trebuie să fie ascultate de către copiii și bărbații ce trebuie să fie oameni liberi, temători mai mult de robie, decât de moarte”. Sună familiar, nu‑i așa?

În opinia mea, argumentele lui Platon împotriva poetului erau ridicole, așa încât a doua zi m‑am dus la seminarul nostru pregătită cu contraargumente. Dan a rămas tăcut la curs, dar la sfârșit m‑a invitat la o cafea la Earnie’s Diner, un local popular din campus. Am stat față‑n față pe canapelele de piele portocalie și, la o cafea și câteva gogoși, Dan mi‑a explicat părerea lui despre minciuna nobilă, faptul că eu nu‑i înțelegeam natura complexă și că aceasta era necesară pentru a ține sub control populația recalcitrantă. Îi plăcea ideea lui Socrate de stat bine ordonat și considera că este drept ca republica să se întemeieze pe o ierarhie condusă de un regefilozof.

N‑am fost de acord, ci am susținut că împărțirea socratică a cetățenilor în trei categorii – bazată pe minciuna nobilă – era complet fictivă. Înainte de toate, termenul „minciună nobilă” înseamnă că nu era ceva adevărat și, de asemenea, că era elitist în sensul cel mai rău al cuvântului. Dan a încercat atunci să‑mi explice de ce oamenii obișnuiți aveau nevoie de îndrumarea și înțelepciunea ființelor superioare, fără de care în societate ar domni doar haosul. Mi‑a spus că există și tipul rău de minciună, dar că minciuna nobilă este cea spusă de filozofii înțelepți. O astfel de minciună, dacă l‑aș fi citit cum trebuie pe Platon, aș fi aflat că era ca un medicament pentru societate și pentru cetățenii săi – era spre binele tuturora. Toate guvernările, a continuat el, chiar și cele democratice, s‑au întemeiat pe un anumit tip de mitologie, adică pe o versiune a minciunii nobile. Ceva era îngrijorător în justificarea calmă a minciunii nobile pe care o susținea Dan și în citatele preluate de el din romanele lui Ayn Rand.”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.