Grégoire nu e un pescăruș al mării. Aripile nu-l poartă peste valuri, ci peste acoperișurile orașului. An de an își face cuibul și își crește puii pe terasa aceleiași clădiri, la adăpost de oameni, dar nu și de privirea celei care astăzi îi spune povestea. Uneori, Grégoire poposește chiar pe pervazul ferestrei de unde e observat. Fură un moment de odihnă și… o cercetează la rândul lui, prin geamul ce stă între ei ca granița dintre două lumi, pe autoare. Povestea sa, în care acuitatea observației e completată de finețea notațiilor, are poate mai ales darul de a transmite emoția, uimirea trăite în fața spectacolului mereu nou al naturii.
„Pescărușul de la geam îi urmărește pe pescărușul Grégoire și perechea sa, de la prima frunză așezată la cuib până când cresc puii și zboară, un jurnal pe care am hotărât să îl țin în al șaselea an de observație. Alte personaje în povestea adevărată care se desfășoară în centrul Bucureștiului sunt ciorile grive, drepnelele și vântureii roșii, norii, ploile, vântul. Dacă mă întrebați pe mine, cartea asta este despre răbdare, încredere și speranță – lucruri pe care le putem învăța de la păsări și de care avem cu toții nevoie pentru a supraviețui, acum și oricând.” (Veronica D. Niculescu)
Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare și traducătoare. A publicat volumele de povestiri Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural și la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași); cărțile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași) și Hibernalia (2016), reunite în volumul Simfonia animalieră (2021); romanele Spre văi de jad și sălbăție (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași și la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), Toți copiii librăresei (2020, Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural, Premiul pentru Proză al USR Sibiu, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile „Sofia Nădejde”) și biografia romanțată Luchian. Ochii, sufletul, mâna (2020). A scris și un roman pentru copii, O vară cu Isidor (2017), cu continuarea Iarna lui Isidor (2020, nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor). În colaborare cu Emil Brumaru a scris Basmul Prințesei Repede-Repede (2009) și Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis și alții. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.
FRAGMENT
„4 mai
Doi pui în cuib.
A dispărut oul care ieri după-amiază era acolo. Probabil a fost doar o coajă.
Este pentru prima oară în toți acești ani când nu pot vedea o parte din cuib, cea dinspre parapetul terasei, o porțiune nu prea mare, însă care ar fi putut adăposti un al treilea ou.
Fiona și Grégoire stau permanent la cuib, cam ca și ieri. Diferită e poziția celui din cuib – cu aripile ușor depărtate, pentru ca acolo să poată sta puii și la cald, și la aer. Uneori, prin deschizătură își ițește capul câte un pui. Alteori, puii stau între picioarele părinților. Iar alteori scot căpșorul chiar sub pieptul părintelui, și atunci vezi două capete frumos aliniate, unul mare și alb, iar dedesubt altul mic și pestriț, gri. Puii ieșiți din ou în aceeași zi au șanse să crească minunat împreună, fără ca vreunul dintre ei să fie dominant și altul mai slab. Din observațiile anilor trecuți, șanse mai slabe au avut puii ieșiți a doua, a treia zi.
Grégoire a început să-i hrănească. Aplecat ușor deasupra lor, le dă direct din cioc hrană regurgitată, lichidă, păstoasă. Își folosește ciocul ca pe o pipetă. Azi, către prânz, unul dintre pui a ieșit pentru prima oară din cuib. Tălpi mari, roz-gri, aripi ca niște mânuțe minuscule, chircite, deocamdată inutile. Chiar acolo, aproape, pe prima dală de piatră, l-a hrănit Grégoire, între flori, în timp ce Fiona stătea în cuib cu celălalt pui, probabil o idee mai mic.
Acum Grégoire e în cuib, arată exact de parcă ar cloci, doar aripile îi sunt ușor depărtate. Cu soarele în ochi, cu limba scoasă, respiră greu, deși nu mai e nici căldura, nici zăpușeala de ieri.
Și dacă n-aș fi știut că au ieșit puii, acum aș fi ghicit după un semn: pescărușul are ciocul murdar, mânjit de o mâzgă maroniu-sângerie, acea hrană pentru pui. De-acum încolo, timp de o lună și jumătate, spre două, va fi mai mereu murdar, le va da puilor din ce în ce mai multă hrană, din ce în ce mai solidă, iar el va slăbi tot mai mult – asta dacă totul o să meargă bine. Și trebuie să meargă.
Am făcut un drum până la editură, ca să semnez un contract. Pe Dâmbovița, unde alteori erau rațe sălbatice, pescăruși de două, trei feluri, lișițe și chiar cormorani, acum nu era nici o singură pasăre. Sunt toate pe la cuiburi. Câteva rațe sălbatice trebuie să fi cuibărit totuși pe insula artificială, unde e suficient stuf cât să se simtă în siguranță.
Alaltăieri, pe lacul Bordei, un corcodel mare, cu gâtul lui lung și drept purtat perpendicular pe luciul apei, cu ciuful vâlvoi în vârful capului, dispărând sub ape, lăsând cercuri în urmă, revenind târziu, în alt loc, și iar dispărând.
Puii au apărut în a 27-a și a 28-a zi. Ca la carte – unde scrie că ies din ou în zilele 27-31. Și tocmai de Paști – a câta oară așa? (în 2017, sâmbătă a apărut primul ou, iar duminică al doilea; în 2018, în Săptămâna Luminată au apărut toate cele trei ouă)
Și tot la carte scrie că pui pot zbura între zilele 35 și 40, însă asta pare să fie valabil pentru cei care deschid ochii pe plaje, pe țărmuri, într-un cuib plasat pe pământ. În cazul celor care prind viață în oraș, pe acoperișuri, lucrurile stau diferit. Da, o să facă și ei exerciții de zbor și o să poată zbura câțiva metri, dar una e să zbori un pic, pe o suprafață joasă, întinsă cât vezi cu ochii, și alta să îți iei zborul de pe o terasă înaltă. Acești pui vor avea mereu spaimă de margini, sau mai bine zis vor învăța această teamă, acest pericol al înălțimii, ceea ce poate să pară ciudat la o pasăre. Puii de la oraș nu pot să-și ia zborul atât de devreme, fiindcă una e să aterizezi tot pe o plajă, la același nivel, la zece metri mai departe de cuib, în deplină siguranță, și alta e să te pomenești, după o eventuală cădere în gol, într-o curte sau pe o stradă, pe teritoriul oamenilor, al mașinilor, o lume a pericolelor.
Altfel spus, puii de pe terasă nu vor părăsi cuibul la 35-40 de zile – oricum, în cazul lor cuibul nu va rămâne doar această micuță împletitură rotundă de ierburi și pene în care au făcut ochi. Cuibul lor se va lărgi progresiv și va fi toată această terasă, mărginită de parapet. Un cuib generos ca suprafață, însă periculos. De aici, când pleci, trebuie să știi bine ce faci. Va dura, deci, mai mult.
Se pare că există în lume cam cinci sute de mii de perechi de pescăruși cu picioare galbene. În România, ar fi între nouă sute și două mii cinci sute de perechi. Am sub ochi una dintre ele și pe cer o colonie întreagă.”