Parizianul este un roman captivant şi complex, plin de suspans, inspirat din viaţa străbunicului autoarei, prin intermediul căreia se reconstituie o epocă istorică fascinantă: sfârşitul Imperiului Otoman şi deşteptarea conştiinţei naţionale palestiniene. Midhat Kamal, fiul unui negustor de textile înstărit din Nablus, pleacă în 1914 să studieze medicina în Franţa şi, pe măsură ce cunoaşte o lume şi o civilizaţie noi, descoperă fragilitatea relaţiilor interumane şi a propriei persoane. Prin ochii săi suntem martori la evoluţii politice încâlcite, la tragedii şi la lupta pentru independenţă a palestinienilor de la începutul secolului XX până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Pe fundalul unui climat politic tensionat care continuă să caracterizeze Orientul Mijlociu şi în prezent, romanul abordează problema identităţii, a iubirii eterne, a modului straniu în care trecutul poate perturba prezentul.
„O poveste a culturilor aflate în acelaşi timp în conflict şi în armonie, Parizianul e plin de comori – iubire, război, trădare şi nebunie – şi marchează debutul unei scriitoare cu un talent strălucit.” (The Guardian)
„Parizianul este o lectură desăvârşită: delicată, reţinută, extraordinar de inteligentă, neobişnuit de echilibrată şi cu adevărat frumoasă. E un roman realist în tradiţia lui Flaubert şi Stendhal – tot ce se petrece nu pare atât imaginat, cât predestinat.” (Zadie Smith)
„Un roman istoric captivant, o poveste de dragoste tulburătoare şi o epopee familială revelatoare.” (Jonathan Safran Foer)
Isabella Hammad, născută în 1991 la Londra, de origine palestiniană, este o tânără voce de o forţă remarcabilă în peisajul literar. Poveştile ei se desfăşoară deopotrivă în Orientul Mijlociu şi în Occident şi dezvăluie modul în care dezrădăcinarea, nostalgia şi pierderea locurilor şi oamenilor dragi se răsfrâng asupra familiilor şi generaţiilor. A primit numeroase premii – Plimpton Prize for Fiction (2018), O. Henry Prize (2019), Sue Kaufman Prize (2020), decernat de Academia Americană de Arte şi Litere, Betty Trask Award (2020) – şi burse de creaţie: Axinn Foundation Fellowship, acordată de New York University (2016), Gerald Freund Fellowship, acordată de MacDowell Colony (2017), Lannan Foundation Fellowship (2020). Romanul Parizianul a fost distins cu Palestine Book Award (2019) şi nominalizat la Edward Stanford Fiction Award (2019) şi Walter Scott Prize for Historical Fiction (2020).
Fragment
Widad își ducea fetele la hamam o dată pe săptămână. Era important pentru sănătatea corpului lor, dar și mai important pentru sănătatea corpului social, căci în afară de istiqbalat („Recepţie“) – întâlnirile din intimitatea casei, hamamul era un loc unde femeile puteau sta de vorbă. Dar mai era și un prilej de‑a studia trupurile fiicelor celorlalte ca posibile partide pentru propriii fii: la istiqbalat fetele veneau înveșmântate în catifele și văluri brodate sau în orice alte haine care le scoteau în valoare bogăția și gustul, dacă le aveau, dar aici, unde stăteau despuiate în aburi, se putea vedea cu ce au fost înzestrate de la natură.
— Dar cine e Kamal? a întrebat Nuzha.
— Dă‑mi prosoapele, habibti.
Mama le‑a dus în vestibulul întunecos, unde și‑au scos vălurile, în timp ce ea a plătit‑o pe slujnică. În prima încăpere și‑au scos robele și și‑au pus niște halate dungate și saboți de lemn, iar în cea de‑a doua, femeile s‑au adunat în grupuri, asemenea unor vietăți marine lucioase, învăluite în aburi. Widad a chiuit când și‑a văzut prietenele. Prefăcandu‑se că ține ochii în pământ, Fatima arunca priviri spre femeile care intrau în cabinele de baie khulwa separate. Îi plăcea să le vadă lepădandu‑şi robele. „Nu te holba“, îi spunea mereu mama ei. Dar cum să nu se holbeze? Când avea dinaintea ochilor trupurile goale ale tuturor femeilor din oraș? Carne sclipind de apă și sudoare, cu pliuri şi bălţături după cum cădea lumina din tavan. Cel mai mult îi plăceau spinările bătrânelor, felul cum li se lăsa grăsimea peste șolduri în cercuri groase, ca straturile de cremă.
Fatima a intrat în khulwa după sora ei. Și‑a privit pieptul urcând şi coborând odată cu bătăile inimii în timp ce mânecile halatului i‑au căzut de pe umeri, apoi a plecat ochii spre picioare, spre călcâiele deja încreţite şi tălpile înroșite de mers, cu scame negre de la ciorapi rămase între degetele asudate. Singurul lucru pe care i‑l spusese mama despre trupul ei era că trebuie să‑l spele și să‑l frece bine. Sau să îngăduie să‑i fie frecat, căci slujnica scotea rotocoale de piele moartă în clăbucii de săpun din ulei de măsline, lăsând brațele, picioarele, spatele și burta moi și roșii. Și asta era tot, treaba era făcută, aveau să iasă de la hamam în aerul uscat fără să mai pomenească despre asta. Acasă, Fatima îşi schimba hainele în grabă, fără să se gândească prea mult la trupul pe care‑l acoperea și‑l descoperea, dar aici, la hamam, unde încăperile înfierbântate și întunecoase păreau încărcate de evlavie, unde lumina ce pătrundea prin cercurile de sticlă colorată din tavan se reflecta prin aburi, iar femeile moleșite, înfăşurate în halate vărgate, sporovăiau pe băncile de lângă pereți, trăgând în piept aburii în timp ce ciuguleau felii de pepene și brânză aduse de slujnice pe tăvi de trestie, aici Fatima își studia picioarele dezgolite cu mult interes. Vene albăstrii îi coborau dinspre vintre pe pulpe. Sângele îi pulsa în picioare.
Două slujnice înmuiau bureți intr‑un lavoar de cupru. Apa clipocea lovindu‑se de margini, iar pardoseala de marmură duduia de căldură.
