de Alina ROINIȚĂ
Cartea ceasului de nisip, scrisă de Ernst Jünger și publicată prima dată în 1954, în germană și, ulterior, în română, la editura Humanitas, în 2018, în traducerea Vioricăi Nișcov, reprezintă o scurtă istorie a ceasului, pe de o parte, ca instrument de măsurare a timpului, iar pe de altă parte ca dimensiune ireversibilă a Universului, dar și a individului însuși.
Cartea este alcătuită din șase părți, precedate de prefața traducătoarei care lămurește încă de la început problemele ridicate de autor. Toate aceste capitole, la nivel semantic, se pot reduce la două mari istorisiri: (1) apariția instrumentelor de măsurare a timpului și istoria lor globală din cele mai vechi timpuri până în prezent și (2) nisiparnițele și timpul lor în conștiința individului. Cartea ceasului de nisip, asemenea unei clepsidre faustice aflate într-un spațiu învechit, propune cititorului un iz antic al obiectelor vechi, ponosite, dar ingenioase deopotrivă.
„Timpul se spulberă, dar nu dispare. Se acumulează în adânc.” Mai avem timp astăzi? Sau mai are timpul răbdare cu oamenii? Se poate spune că da, însă avem mult mai puțin timp decât în epoca ceasurilor de nisip, așa cum ne sugerează Ernst Jünger. Astăzi, individul este înconjurat de diverse tipuri de ceasuri, iar acest lucru îl face să devină mult mai înlănțuit în limita temporală decât în cea spațială, de exemplu. Autorul prezintă contrastiv societatea actuală față de mileniile trecute, atunci când omul nu avea niciun instrument de măsurare a timpului, însă, cu toate acestea, oamenii se descurcau în activitățile zilnice fără a se simți urmăriți de un ticăit mecanic. Pentru multă vreme, lipsa instrumentelor de măsurare a timpului a condus la activități plăcute, afirmă autorul, asemenea celor din zilele noastre în care nu trebuie să trăim după ceas când, de exemplu, mergem la pescuit ori la vânătoare.
Cum măsura omul antic timpul? După lungimea și direcția umbrei sale, după soare și apoi după ceasurile solare, după clepsidrele de apă și după clepsidrele de nisip. Interesant de urmărit este cum ceasurile de apă au înlocuit ceasurile solare încă din vechiul Babilon, fiind pomenite și în documente chinezești destul de timpurii. În Europa, Platon a introdus prima clepsidră în anul 400 î. Hr. Mai târziu, în Roma, clepsidrele de apă erau folosite în domeniul public, iar nobilii romani trimiteau sclavii în piață pentru a le raporta cât era timpul indicat de clepsidră. Ernst Jünger nu caută doar evoluția instrumentelor, ci inventariază și sisteme culturale ori figuri celebre care și-au pus amprenta asupra dezvoltării societății. Autorul deține o capacitate imensă de procesare a unei cantități mari de informații pe care o rezumă cu acuratețe și cu simț de răspundere, asemenea oricărei lucrări științifice. Clepsidrele de apă au luat diferite forme în lumea-ntreagă și merită cunoscute, mai ales fiindcă „ceasul de apă se consideră a fi primul aparat care a făcut posibilă măsurarea timpului sideral” (p. 65). Mai târziu, și-au făcut apariția ceasurile ignice care măsurau timpul prin arderea sau consumarea de substanțe, cum ar fi ceasurile-lumânare, ceasurile cu ulei, ceasurile-brichetă etc.
Ceasurile ingenioase. Adevărate opere de artă, ceasurile ingenioase nu au întârziat să apară, iar ele aduc în centru formele unui singur instrument, și anume ale ceasului mecanic. Autorul nu asociază ceasul mecanic categoriei din care fac parte ceasurile cosmice ori ceasurile telurice, el fiind, de fapt, „o a treia făptură, o lucrare a spiritului, care nu arată nici timpul sideral, nici pe acela pământesc. Darul lui este timpul abstract, spiritual” (p. 92). Analiza pe care autorul o face ceasului mecanic este legată nu doar de instrument în sine, ci de corelațiile și conotațiile din unirea dintre roată și timp, dar și de ritmurile noi și mișcările uniforme pe care ceasurile mecanice le dețin.
Timpul nisiparnițelor și efemeritatea individului. Nisiparnițele capătă un rol important și oarecum central în prezentarea autorului. Nisiparnițele sau ceasurile de nisip au arătat cum timpul se scurge înfiorător. Totuși, autorul insistă asupra diferenței dintre măsurarea timpului cu apa, cu focul sau cu lumina, dat fiind că toate aceste modalități se înrudesc în mod diferit cu natura, în genere, iar cu natura umană, în particular. Nisiparnițele au fost relevante nu doar pentru măsurarea timpului, ci și pentru folosirea lor în cabinetele de studiu, în amvon și pe navele de curse lungi. La un moment dat, nisiparnițele erau și un accesoriu pentru cei învățați. Mai apoi, nisiparnițele au fost un obiect care regla timpul rugăciunilor, iar, în cele din urmă, cel mai important rol al lor a fost în navigație. Pentru multă vreme, nisiparnițele au constituit singurul mijloc de măsurare a timpului pe mare. Semnificațiile pe care le poartă nisiparnițele sunt numeroase, iar raportul dintre cele două recipiente ale sale preocupă mult spiritele, ne indică autorul. Nisiparnița apare descrisă în literatură, în muzică ori în artele plastice. Dintre toate cele prezentate, nisiparnița pare a fi „o hieroglifă a timpului”, așa cum o denumește Ernst Jünger. Spre deosebire de toate celelalte instrumente de măsurare a timpului, nisiparnița este încărcată cu o semnificație dublă, oferind atât bucurie, cât și tristețe. Ea este cea care caracterizează viața și moartea, iar măsurarea timpului cu nisip conduce spre măsurarea efemerității vieții cu praf, deci a prafului cu praf.
Cartea ceasului de nisip constituie o redefinire a ceasurilor și a timpului în cei mai bogați termeni. Ernst Jünger redă claritatea asupra evoluției instrumentelor de măsurat timpul, dar și asupra contextelor culturale. Individul este supus unei cronologii liniare în cele din urmă, unde tehnologia prezintă un parcurs accelerat. În acest sens, omului nu-i rămâne decât să se reîntoarcă la o nisiparniță a conștiinței, unde mai există răgaz pentru timpul pământesc.
Cartea poate fi comandată aici: www.libris.ro