Alina Nelega
un nor în formă de cămilă
Colecția „Fiction Ltd.”
Carte publicată şi în ediţie digitală
„un nor în formă de cămilă rescrie tragedia din Hamlet, recompunînd istoria tulburată a unei familii pentru care teatrul este singurul acasă. O tensionată înfruntare a orgoliilor, singurătăților și obsesiilor, în care fiecare dintre protagoniști încearcă să afle cine este cu adevărat, dincolo de iluziile care se creează în ambianța scenei. Relatate – pînă la un punct – din perspectiva mamei, regizoare trecută de prima tinerețe, fascinată de «jocul cu vorbele» și animată de o patetică luciditate, situațiile din piesa lui Shakespeare dobîndesc rezolvări și semnificații noi, într-o narațiune surprinzătoare, al cărei ritm alert te ține prizonier de la început pînă la sfîrșit.” (Carmen Mușat)
„Ce e cititul în nori dacă nu jocul liber al fanteziei, semnul imaginației puse la lucru? Alina Nelega ne introduce cu titlul romanului în fabulația de gradul doi cînd confruntă una din piesele de căpătîi ale teatrului cu ipoteza răsturnată a nebuniei personajului. Nu, fiul nu joacă nebunia, ci e bolnav, iar mama, care îl cunoaște dincolo de masca socială, se scufundă împreună cu el în purgatoriul suferinței psihice. Născut din stăpînirea mecanismelor dramaturgiei și din fidelitatea Alinei Nelega pentru scenă, romanul explorează în cercuri concentrice ficțiunea autonomă, edificată pe referințe la lumea teatrală autohtonă.” (Oana Cristea Grigorescu)
Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor European” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (Polirom, 2019).
FRAGMENT
„Se vorbeşte mult în teatru, se spun vrute şi nevrute, că noaptea scena aparţine fantomelor care‑şi joacă rolurile pe care nu le‑au avut în viaţa asta, că se aud frânturi de replici, că scârţâie ştăngile şi boxele fâşâie şi pornesc, fără să atingă nimeni pupitrul de sunet. Dar hai să fim raţionali: instalaţia electrică e veche, are peste cincizeci de ani, n‑avem fonduri s‑o schimbăm, uneori reflectoarele se aprind sau se sting din senin, mai ia foc din când în când câte‑un panou de lumini – şi nu din cauza fantomelor. Abia atunci ministrul ne aprobă mici fonduri de investiţii, ne ajung să cârpim şi noi ce putem, doar ştii asta, nu? Plus că e întotdeauna un curent în scenă de te ia naiba; oricât de cald ar fi în sală, adie un aer îngheţat pe scândura aia, de parcă eşti într‑o criptă, pantalonii de scenă negri, uriaşi, fâlfâie când deschizi uşa de la regrupare. Iar voi, la miezul nopţii, ora fantomelor, v‑aţi găsit să vă trageţi în ştăngi şi să vă jucaţi cu cortina aia veche şi plină de praf care n‑a mai fost lăsată de pe vremea lui Gheorghiu‑Dej; lasă că eraţi deja beţi ca porcii, să mă scuzi! Normal că tot decorul trosnea şi murmura, iar luministul ăla superstiţios s‑a speriat şi a căzut peste reflectorul de veghe, lumina strigoilor, cum îi spunem noi – şi‑atunci, ce poţi să vezi? Printre umbre, cartoane, butaforie, şoapte şi pocnetul boxelor vechi, amplificând glasurile voastre speriate, cu creierele plutind în alcool, putea fi şi fantoma lui Ceauşescu, dar nu, voi aţi fost convinşi că e fantoma tatălui tău. Pe care l‑am omorât eu împreună cu Claudiu, eu – regizoarea angajată de peste douăzeci de ani, directoarea artistică a teatrului, şefa trupei de prefăcuţi, marea mincinoasă, baba care nu lasă tinerii să se exprime, văduva veselă care poate fi judecată şi condamnată că îşi dă poalele peste cap fără ruşine, pusă la zid de invidia actorilor, de bârfele din barul teatrului, unde nu pot intra să cer o cafea fără ca toţi să se oprească din şuşotit şi să tacă insolenţi până ies ţanţoşă, dar numai eu ştiu cât mă costă fudulia asta de mare doamnă. Toate s‑au adunat în scenariul vostru fantezist, de film poliţist prost, al morţii lui subite.
Atunci ai avut primul episod. Ai rămas pe scenă, scuturat de frici şi demoni, până dimineaţa, când te‑a găsit Paul. Te‑am scos precaut din teatru, pe uşa din spate, sub privirile nedumerite ale portarului semiadormit, şi te‑am dus la spitalul ăla unde speram că te vor vindeca – ah, ce cuvânt fals, plin de promisiuni ipocrite! Habar n‑aveam ce‑ai păţit, eram şi noi speriaţi, uluiţi şi neîncrezători. Nu se poate să ni se întâmple nouă, de ce ţie, fiul cel bun, cel blând şi puternic, afectuos şi bine educat? Nu erai un boschetar drogat, veneai dintr‑o familie bună, cu resurse, erai sensibil, inteligent, uneori prea inteligent pentru un actor. Să‑ţi alunge demonii, asta speram, cu injecţii şi pilule, dar când ai ieşit erai altul, demonii plecaseră, însă odată cu ei te‑au părăsit şi îngerii.”