Beniamin B.
Dintre toate orașele georgiene, Tbilisi șoptește cel mai autentic sunet al acestei țări. Georgia pentru europeni, Gruzia pentru ruși, Gürcistan pentru turci și, în fine, Sakartvelo pentru georgieni, micuța republică sud-caucaziană își trâmbițează capitala drept epicentrul unui popor cu sufletul umplut de muzică și coregrafie. Vibrant prin culorile vii ale tencuielilor scorojite, dar încăpățânate să nu cadă de pe clădirile din partea veche a orașului, și prin acoperișurile ce calcă unul peste altul, Tbilisi fredonează strofele unei istorii tăcute, cuminți și răvășite de încleștarea imperiilor între care se află. Orașul acesta este o simfonie neîntreruptă pe al cărui portativ se armonizează șlagărele de film ale Inolei Gurgulia, strigătele certărețe ale bărbaților atunci când întreabă prețul unei sticle de vin (pe care oricum se pregătesc să o savureze împreună), trosnetul lemnos al scărilor din cafenelele îmbrăcate în tapet floral și în care negreșit așteaptă o pianină, precum și șuieratul vântului ce bate dinspre muntele Kazbegi ce se vede în zilele senine.
Arhitectura actuală a orașului s-a lăsat amprentată de toate popoarele care au avut proiecte expansioniste, comerciale sau identitare, dintre care unii s-au înscăunat la cârmuirea acestui loc: armeni, persani, turci, evrei, ruși. Împânzită cu litere rotunjite, parcă dintr-un alfabet din turtă dulce, capitala georgiană chiar cântă fără întrerupere, iar do ♭ minor este gama în care murmură cartierele sale, de la Mtsatsminda până la Varketili și Didube. Gamă complicată, greu de utilizat și care a fost un Do major la un moment dat.
Cucerit la începutul secolului al XVIII-lea de Imperiul Rus, Tbilisi cunoaște tumultul tranziției de la o ocupație predominant orientală, impusă de Persia până la acel moment, la o politică de reactivare a identității culturale, dar nu deplină. În 1918, într-o încercare de a profita de repoziționarea geopolitică regională, cele trei state din Caucazul de Sud (Armenia, Georgia și Azerbaidjan) au constituit Republica Democrată Federativă Transcaucaziană, iar Tbilisi a fost desemnată capitală. Proiectul a durat doar o lună și, fără a ne adânci în considerentele istorice, fiecare stat și-a declarat independența, iar istoria Uniunii Sovietice ilustrează destul de limpede ce s-a ales de acest demers. Cert este că în proximitatea acestui caleidoscop urban, la mai puțin de 50 de km – în micul orășel Gori, un tânăr cu numele de Djugașvili avea să devină unul dintre agresorii propriului popor, asta doar după ce și-a îmbrățișat noul nume: Stalin.
Gama în care cânta acordeonul georgian a devenit mai tăcută și mai profundă, bemol cu bemol, până când a preluat și terța mică. Chitara acustică, corzile mângâiate fără pană din cartierele aglomerate cu blocuri sovietice și din suburbii au acompaniat zbaterea unui oraș care și-a deschis fără ezitare brațele pentru cei care s-au refugiat din Abhazia și Osetia de Sud, în urma unor conflicte despre care nu voi scrie aici. La ceas de noapte, în plină liniște și fără camerele de fotografiat ale turiștilor (de care nu duce lipsă deloc), străzile din Tbilisi dezvăluie fibra emoțională a propriei țări, prin obloanele și ușile înalte, verandele și balcoanele improvizate care au supraviețuit, nevopsite, unui veac de căutare necontenită: un loc care creștea prin propria-i muzică și care a tăcut violent, brusc și fără să mai aibă dreptul la un dirijor propriu.
Vibrează la orice oră acest oraș. Dealurile care împrejmuiesc centrul orașului sunt pline de terase și balcoane de unde se vede cromatica tencuielilor peste care au bătut amintiri înăbușite, terase până la care se ridică un zumzet continuu de mașini și pahare de vin închinate unei vieți mai bune. ”Gaumarjos!” își strigă georgienii, zâmbind cu fălcile până la urechi, iar Tbilisi este locul în care și-au investit acest gând aproape jumătate din populația țării. Spre periferie, spre cartierul Gldani, blocuri sovietice cât poți cuprinde cu privirea, refugiu și speranță, blazare și rutină. Oraș cu muzică, oraș de tânguire, oraș care și-a asumat valori occidentale prin muzică electro și steaguri ale UE, oraș în care metroul coboară zeci de metri, iar culoarea predominantă a vestimentației e neagră, oraș în care moneda are nume de domnișoară, oraș în care un cântec într-o gamă minoră e înțeles de oricine.
Sursă foto: www.dreamstime.com