Ștefan-Marius DEACONU
Douglas A. Howard, 2021, O istorie a Imperiului Otoman, Iași, Polirom, 460 p.
Imaginea Imperiului Otoman, așa cum se desprinde din manualele de istorie din România, este una departe de a surprinde realitățile sociale ale uneia dintre cele mai mari construcții politice ale omenirii. Polirom propune cititorilor un volum care reprezintă o introducere amplă în istoria Imperiului Otoman, fiind prezente multiple dimensiuni, precum cea culturală, religioasă, administrativă, militară sau politică.
Autorul acestui studiu impresionant este profesorul Douglas A. Howard, de la Calvin College din Michigan, specializat în istoria medievală a Orientului Mijlociu. Cartea a fost publicată pentru prima dată în 2017, la Cambridge University Press, bucurându-se de o receptare pozitivă în comunitatea academică.
Binecuvântata Casă a lui Osman
Sarcina de a realiza o istorie a mai mult de șase secole este una mai mult decât dificilă. Cititorul pornește de la întemeietorul dinastiei otomane, Osman I, și ajunge la disoluția imperiului, în plină epocă a problemei naționalităților, după dezastrul provocat de Primul Război Mondial. Perioada supusă analizei este, în linii mari, 1300-1924, existând multiple trimiteri, însă, la evenimente desfășurate anterior venirii osmanlâilor la putere. Din punctul de vedere al structurii, cartea urmărește cronologia celor șapte veacuri din calendarul islamic, autorul apreciind că percepția unei societăți asupra timpului este sugestivă pentru a ilustra viziunea despre lume. Titlurile capitolelor sunt inspirate: Geneza otomană (1300-1397), O dinastie binecuvântată (1397-1494), O concepție despre lume (1494-1591), Ambiguități și certitudini (1591-1688), Global și local (1688-1785), Colaborări și dezagregări (1785-1882), Disoluția (1882-1924).
Volumul prezintă viețile sultanilor, dedicând spații mai largi pentru cei mai destoinici dintre aceștia, precum Baiazid I (1389-1402), Mehmed al II-lea (1451-1481), Baiazid al II-lea (1481-1512), Murad al IV-lea (1623-1640) sau Mehmed al IV-lea (1658-1687). Perioada lui Suleiman Magnificul (1520-1566) este expusă în detaliu, fiind unul dintre momentele de cotitură în istoria imperială. Chiar în aceste zile se împlinesc 495 de ani de la Bătălia de la Mohács (29 august 1526), care a reprezentat sfârșitul Ungariei medievale și a deschis larg calea otomanilor spre Viena. De asemenea, Douglas A. Howard surprinde atent și sinuozitatea cuceririlor otomane. Astfel, în momentul Bătăliei de la Viena (1683), Budapesta, Belgrad, Salonic, Tunis, Alger, Mecca, Medina, Cairo, Damasc, Ierusalim, Baghdad, Alep sau Mosul se aflau fie pe teritoriul direct administrat, fie pe cel al vasalilor Imperiului Otoman.
Înalta Poartă, între măreție și decădere
Cartea prezintă și evoluția structurii curții otomane, cu accent pe cele mai importante funcții, cum ar fi cele de mare vizir sau mare muftiu. Demn de menționat este faptul că volumul pune accent chiar pe intrigile țesute între diverși actori, atât de la curtea sultanului, cât și de pe cuprinsul Imperiului, în încercarea de a prezenta modul în care otomanii își cultivau relațiile otomane și care a fost impactul acestora în evoluția imperiului. De asemenea, războaiele pentru succesiune, încheiată de cele mai multe ori prin fratricid, precum și problemele de sănătate mintală de la curtea imperială nu sunt neglijate.
Relația dintre Imperiu și vasali sau supuși este bine surprinsă în volum. Toleranța religioasă a otomanilor a permis vreme de secole o coabitare, nu ferită de riscuri, între musulmani pe de o parte, și creștini, evrei sau alte minorități pe de altă parte. Începând cu secolul al XIX-lea, acest climat de siguranță pentru minoritățile religioase și etnice ale Imperiului Otoman a început să dispară, culminând cu Genocidul Armean din timpul ultimelor convulsii ale unui colos decăzut.
Două aspecte ar mai fi de urmărit în cuprinsul volumului. În primul rând, merită făcut un exercițiu de introspecție și analizate trimiterile la spațiul principatelor dunărene, respectiv la Transilvania. Din acest punct de vedere pot exista unele surprize pentru cititori. În al doilea rând, ultima parte a cărții este dedicată eforturilor de modernizare și (re)conectare la scena politică internațională ale Imperiului Otoman. Merită acordată o mai mare atenție acestei perioade, chiar dacă nu este la fel de glorioasă ca cele anterioare, însă este relevantă pentru a observa cât de important este ca structurile politico-administrative să nu se împiedice în spiritul de conservare și de păstrare a status quo-ului în favoarea celor interesați. Momentul în care ienicerii și-au pierdut statutul social și au fost desființați reprezintă un bun exemplu în acest sens.
O istorie a Imperiului Otoman este un must-read pentru orice pasionat de subiect. De asemenea, este un volum bun pentru a sintetiza cele mai importante aspecte ale evoluției istorice ale imperiului. Multiplele trimiteri la cultura otomană, precum și numărul impresionant de ilustrații, pe lângă cuvintele în limba turcă otomană, conferă o savoare aparte volumului.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom