Maryse Condé, 2021, Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, traducere în limba franceză și note de Alexandra Cozmolici, Polirom, 288 p.
Mihaela-Roxana MUNTEANU
Procesele vrăjitoarelor din Salem – o altă abordare
„«Tituba, o sclavă din Barbados care probabil se îndeletnicea cu hoodoo.» Câteva rânduri în catastifele groase ce dădeau seama despre evenimentele din Massachusetts. De ce aveam să fiu uitată? (…) Oare din pricină că nu-și bate nimeni capul cu o negresă, cu suferințețele si frământările ei? De-asta?“ (p. 234) sau… Nu oare prin vocea Titubei povestea vrăjitoarelor din Salem se face cunoscută cititorului într-un mod mai accesibil? Și nu oare el, cititorul, cel căruia i se livrează frânturi din ceea ce au reprezentat procesele din Salem (1692-1693), se va găsi intrigat de subiect și dornic să-l cerceteze, să cerceteze chiar viața Titubei?!
Voce marcantă a literaturii antileze, cunoscută, mai ales, pentru romanul Ségou, Maryse Condé așează în centrul scrierilor sale imaginea femeii, a colonialismului și a confuziei pricinuite de postcolonialism. Distinsă cu Grand Prix Littéraire de la Femme (1986) și cu Premiul Noii Academii Suedeze pentru Literatură (2018), Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem ficționalizează procesele din Salem prin prezentarea dramei unei femei care se luptă cu rigiditățile sociale ale timpului său, cu atitudinea conservatoare, uneori adânc dogmatică, a omenilor și care, bănuită de vrăjitorie, ajunge să fie întemnițată. După cum autoarea relatează în Nota istorică de la finalul romanului, Tituba a fost una dintre victimele acestor procese, în care peste o sută cincizeci de persoane bănuite de vrăjitorie sau ca având legături cu vrăjitoarele au fost întemnițate, dintre care nouăsprezece au sfârșit spânzurate, iar o alta, omorâtă cu pietre. Cum datele istorice despre viața Titubei de după eliberarea din temniță sunt absente, iar poveștile care au circulat despre eliberarea ei sunt varii, Maryse Condé îi oferă Titubei un sfârșit dominat de refuzul colonialismului și de dorința de întoarcere în locurile natale.
Tituba, în luptă cu neputința
Născută dintr-o sclavă, atrasă până peste poate de iubirea lui John Indian, cumpărată și iubită de Benjamin Cohen d’Azevedo, folosită de Christopher, căpetenia maronilor, pentru atingerea propriilor țeluri vanitoase, ocrotită de Iphigene, „copilul său ibovnic“ (p. 276), Tituba își țese propria viață din fărâme de neputință, neîndreptățire, discriminare și dorință (dorința de a-și depăși condiția, de a iubi și de a fi iubită, de ajuta și de a se ajuta). Din Barbadosul secolului al XVII-lea, dominat de comerțul cu sclavi, Tituba își rememorează viața, pătrunde prin amintiri, descriindu-și copilăria și viața de sclavă. Ea este introdusă în tainele magiei și ale lecurilor preparate din plante de Man Yaya, bătrâna care a îngrijit-o după moartea mamei, Abena. Vegheată din umbră și ghidată de spiritele celor care i-au marcat primii ani ai vieții (Abena, Yao, iubitul mamei sale, și Man Yaya), ea își poartă grijile cu îndârjirea omului mult prea încercat, format de viață să fie pregătit pentru orice primejdie, să lupte și să meargă mereu mai departe.
Asemenea unui opaiț aparent fragil, dar puternic dătător de lumină, Tituba, prin darul său de a tămădui, ocrotește, vindecă răni sufletești și trupești, oferă speranță celor descumpăniți. Învață să răzbească, să pară supusă, să se înalțe victorioasă după fiecare cădere. Cunoaște atent firea umană și știe de ce să se ferească și pe cine să se bizuie, intuiește gândurile celorlalți și le pătrunde adânc în suflet, unde le întâlnește adevărata fire. Iubește pătimaș, iubirea o însuflețește, o trece peste obstacole și, astfel, reușeste să le ofere oblojire ibovnicilor săi. Tituba este resemnată și perseverentă deopotrivă: își acceptă condiția de fiică de sclavă, dar refuză cu îndârjire să fie înjosită. Prin vocea Titubei este descrisă drama celor condamnate la spânzurătoare și acuzațiile părtinitoare și mincinoase, umilințele la care erau supuse femeile bănuite de vrăjitorie. Teama de a nu fi înțeles greșit și de a fi judecat (și folosesc aici „judecat” raportându-mă la toate accepțiile acestui termen) este zugrăvită în tușe ample prin viața Titubei, un fin observator al societății în care trăiește, care asistă neputincioasă la defăimări, vicleșuguri, tălmăciri eronate de vorbe și de gesturi.
Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem redă într-o manieră literară procesele vrăjitoarelor din Salem și scoate din semiobscuritate figura Titubei, căreia i se construiește viața de după eliberarea din temniță. Astfel, Tituba închipuie tipul femeii dârze și ingenioase care, asemenea păsării Phonix, renaște din propria cenușă, revoltându-se împotriva concepțiilor comunității puritane din Salemul secolului al XVII și a tendințelor de colonizare. Îmi pare că Tituba este mereu deasupra condiției sale de sclave. Îmi pare că ea nu se supune oamenilor sau concepțiilor și că tot ceea ce slujește sunt propriile visuri.
Cartea poate fi comandată aici: Editura Polirom