de Geena SCARPETE WALTERS
Ioana Nicolaie se naște în 1974, în Sângeorz-Băi, o stațiune din regiunea muntoasă a Bistriței-Năsăud, situată în spațiul realismului magic borgesian, care a dat naștere multor povești și legende ce au făcut înconjurul lumii – Transilvania. După absolvirea studiilor de licență și de masterat în domeniul Literelor, în cadrul Universității din București, profesează în domeniul editorial, ajungând, ulterior, profesoară de literatură și de scriere creativă. Este autorul unui număr însemnat de volume de poezie, romane, dar și de literatură pentru copii, activitate scriitoricească primită foarte bine atât de critica românească, cât și de cea de peste hotare. Cărțile sale au fost traduse în germană, suedeză, bulgară, sârbă etc. și s-au bucurat de premii internaționale și naționale (Eastern European Literature Award pentru romanul Cerul din burtă, premiul Cartea Anului al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de versuri Autoimun, premiul Revistei Ateneu 2017 pentru romanul Pelinul negru, acest din urmă roman beneficiind de opt nominalizări la cele mai importante premii literare etc.). Anul acesta, în cadrul festivalului de carte Bookfest, la editura Humanitas, Ioana Nicolaie lansează romanul Cartea Reghinei, despre care însăși autoarea spune că nu regretă că a așteptat atât de mult, întrucât ca această poveste să iasă la lumină, a fost necesară parcurgerea propriilor experiențe de viață – de la cea a maternității până la cea a bolii.
„A fost greu să scriu Cartea Reghinei din mai multe motive, unul dintre ele referindu-se la fluxul conștiinței personajului aflat într-o stare limită și ajuns la o vârsă înaintată, fiind nevoită să stau pentru mult timp în mintea unei femei vârstnice, a unui om care a suferit un atac cerebral, încercând să recuperez tipul lui special de gândire astfel încât să îl construiesc într-un mod cât mai verosimil cu putință”, spune scriitoarea în cadrul unui dialog cu Mirela Nagâț, la Miercurile din Cotroceni. În cadrul aceleiași întâlniri, Ioana Nicolaie aduce în discuție importanța covârșitoare a stilului în literatură, neputând să treacă cu vederea peste „stângăciile stilistice”, peste „notele discordante” ale stilului în cărțile pe care le citește.
În romanul Cartea Reghinei, stilul este mânuit cu măiestrie, regionalismele readuc la viață culoarea locală, timpurile se amestecă, iar poveștile sunt precum piesele unui puzzle pe care le pui laolaltă una câte una, construind, în final, trupul de o mie de kilograme al acestui Iov feminin – Reghina: „romanul se construiește prin acumulare, strat după strat”, transmite autoarea, până când întregului contur al tabloului i se adaugă conținut. Suflul poetic se resimte puternic pe tot parcursul cărții. Cartea, unde notele autobiografice și cele ficționale se îmbină armonios, pătrunde într-un spațiu pe cât de intim, pe atât de sensibil și dezvelește, cu delicatețe, o viață de om cu multe straturi și dedesubturi, cuprinse de boală, de amintire putredă, de durere, de soare apus, de miros de sâlvăiță, de bucuria trecătoare a acelei veri ce a durat trei ani și care s-a pierdut ca într-un vis. O vară cât trei ani către care mintea Reghinei luneca ușor, adesea, ca atunci când te rupi pentru o clipă de apele învolburate ale vieții, ce te cuprind și nu îți mai dau drumul ca să mai tragi în piept încă o gură de aer dintr-un timp ce nu avea să se mai întoarcă vreodată.
Lumea nordului în care s-a născut și a crescut Ioana Nicolaie a ajuns în poveștile și versurile vieții sale de scriitor, atingând culmile cele mai înalte prin acest roman de o duioșie subtilă, de o tristețe tulburătoare și de o forță remarcabilă a unei mame eroine ce aduce pe lume șase fii și șase fiice, alături de care își duce traiul „în lumină și întuneric deopotrivă”:
„Copil, în copil, în copil și tot așa, până la doisprezece. Primul, cel mai iubit, cu buclele lui de tăciune. Al doilea, fetița foc și pară. Al treilea, leit pastorul. Al patrulea, o fată care numai ascultă. Își ia caietele și se trage-ntr-o parte. Al cincilea, măgureanul, cel batjocorit că seamănă atâta cu mama. Al șaselea, fata cu aur în fiecare mișcare. Al șaptelea, negricioasa, care fuge desculță în rochița ei roșie, de catifea. Al optulea, fetița pe moarte, cea despre care mi s-a spus că nu va merge, că nu va vorbi, că ne-a venit pentru pedeapsă. Băiatul meu, al nouălea, cel curentat. Îmi vin în minte ceilalți copii, uite-l pe-al zecelea, bun de-alintat, câtă singurătate. Și-al unsprezecelea, băiatul meu cu păr îngeresc. Și-al doisprezecelea, fetița pe care a alăptat-o o femeie străină, căci eu am murit câteva zile” (p. 29-32).
Cartea Reghinei nu este cât o viață de om, ci cât mai multe vieți, cu episoade ce ne sunt înșiruite într-o ordine ghidată de impactul pe care evenimentele l-au avut asupra vieții Reghinei, toate rotindu-se în jurul sentimentului de vină ce își face culcuș în sufletul acesteia la moartea surorii sale, Valeria, de nici zece ani. Aceeași vină care o conduce către o supunere neștirbită în fața tuturor experiențelor dramatice pe care soarta i le-a așezat în cale: cei nouă ani de nașteri continue, momente ce o aduc de multe ori aproape de moarte, teama de a-și pierde băiatul curentat, însoțirea pe ultimul drum a celor dragi, infidelitatea bărbatului, de mai multe ori, bătăile pe care le luau atât ea, cât și copiii, spaima dinaintea sosirii acestuia acasă, furtuna aceea care rupe tot ce prinde-n calea-i, forțându-i să se mute în casa cea nouă și neterminată pentru care își face, în sfârșit, curaj să-și deschidă lada de zestre, marcând o nouă etapă, un pic mai binevoitoare. Viața Reghinei ar putea fi împărțită în trei mari etape: viața de dinaintea morții Valeriei, viața de după moartea Valeriei și acea vară cât trei ani – începutul căsniciei cu Damian – în care își dorește să îi cuprindă pe toți laolaltă pentru totdeauna.
Experiența de viață împletită cu experiența de scriitor ale Ioanei Nicolaie dau glas povestei Reghinei, așezând-o pe treptele cele mai înalte ale literaturii române. Cartea Reghinei se citește cu o emoție copleșitoare, cu un gol în stomac ce ți se adâncește cu fiecare pagină, cu ochii plini de rouă, pe alocuri, cu uimire, cu spaimă, cu compasiune, cu un zâmbet pe care ți-e frică să îl schițezi. Totul se poate restrânge în povestea unei mame a cărei viață devine un simbol universal pentru cât de mult se poate îndura. Și cât de mult poate îndura o fetișcană de șaisprezece ani care avea să plămădească o cocă de o mie de kilograme din care rupe, în final, douăsprezece bucăți pentru a coace tot atâția cozonaci în care îngrămădește, ca într-un vis, putere și noroc, bucurie mai multă, răbdare și liniște, înțelegere cât se poate și uitare din belșug, întru vindecare și pace. Cartea Reghinei este despre vină, suferință, sacrificiu și multe nevoi peste care soarta se îndură, rareori, să prefire câte o dâră de bucurie. Întâmplările din carte se petrec în orășelul Văralia, un spațiu nord-transilvănean, despre care criticii spun că amintește de familiarul satului Prislop și de magia ținutului Macondo. Influența lui Faulkner se simte, de asemenea, la nivelul stilului și al întregii narațiuni, o influență datorată pasiunii scriitoarei pentru autorii polifonici, pentru „marii maeștri ai vocilor”. Pe mine, povestea Reghinei m-a dus cu gândul la cronica de familie pusă pe hârtie de egipteanul Mahfouz. Numai în sufletul Aminei găseai tot atâta suferință…
Cartea poate fi comandată aici: Libris