Moni Stănilă, 2019, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, Iași, Polirom, 195 p.

de Alina PARTENIE

Noua colecție a editurii Polirom, intitulată „Biografii romanțate”, își propune să prezinte mari personalități culturale prin intermediul unor romane biografice, apropiindu-se mai mult de cititorul de azi. Primele trei volume din colecție ni-i readuc în prezent pe Constantin Brâncuși, Ion Luca Caragiale și George Enescu.

Despre Constantin Brâncuși și operele sale probabil că nu este român care să nu fi auzit.  Moni Stănilă a avut, astfel, o misiune pe cât de complicată, pe atât de interesantă: să prezinte un Brâncuși altfel, un personaj de roman și o personalitate atât de puternică pentru cititorii acestui adevărat roman biografic. Autoarea, absolventă a Facultății de Teologie din Timișoara, conduce la Chișinău, alături de Alexandru Vakulovski, cenaclul literar Republica al Bibliotecii Municipale. Este cunoscută mai ales pentru volumele de poezii, iar la aceeași editură a publicat o carte pentru copii, Războiul solomonarilor (2018). De altfel, de peste tot din paginile acestei cărți răsună glasul literaturii, cu toate că unele dintre episoadele prezentate sunt cât se poate de dramatice. Pentru restituirea lor și pentru regăsirea lui Constantin Brîncuși, sculptorul plecat din Hobița Gorjului, ajuns la Paris și trecând oceanul în America, era nevoie de o reconstituire atentă, trecută și prin filtrul poeziei.

Biografia este formată din mai multe părți, fără titluri, care cuprind aspectele esențiale ale vieții lui Constantin Brâncuși, de la dificultățile începutului, când a obținut cu greu o bursă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, mai ales și din cauza faptului că „se afla într-o situație complicată, fiindcă din clasa a treia a tot fugit de acasă și nu și-a mai încheiat studiile” (p.10). Încă de la început, Brâncuși apare ca un rătăcitor nestatornic pe această lume, un străin care va rămâne multă vreme în Paris, locul unde a creat mare parte din operele sale. Mai târziu, el va apărea ca un înstrăinat de pământul românesc, cel care îi va refuza, cu sfidare, testamentul artistului. Între aceste repere, își umple Moni Stănilă rândurile și paginile, iar fiecare cuvânt este ales cu atâta grijă față de viața pe care, astfel, i-o redă artistului. Și i-o redă, pe bună dreptate, prin ochii cititorilor săi.

Brâncuși întâlnește necunoscutul, căutându-se ba pe jos, ba cu căruța, prin jumătate de Europa. Din München a plecat spre Paris, cu gândul că „undeva, cândva, se va rotunji și se va revărsa lumea asta închisă înăuntrul lui care îl tot mână și-l mână și care acum îl trage cu hotărâre spre Paris” (p. 13). Drumul greu, suferințele fizice pe care le va întâlni pe parcurs nu îl fac să renunțe la un vis. La trei ani de la sosirea în Paris, Brâncuși are grijă de atelierul său din Montparnasse, cu gândul la primele comenzi pe care trebuie să le realizeze și la dorința de a scăpa de influența lui Rodin, lucru ce s-a întâmplat curând: „A fost delicat, i-a spus că la umbra marilor copaci nu crește nimic și bătrânul, măgulit, a părut că a înțeles” (p. 28). Lucrează la Rugăciunea și la Sărutul cu gândul să redea nu un episod trecător, ci chiar atemporalitatea.

O mare parte din acest volum este dedicată prieteniilor pe care Brâncuși le-a legat în Paris: „Uneori își vizitează prietenii. Sâmbetele e în apartamentul lui Apollinaire. În zilele mohorâte merge să își lumineze sufletul la Rousseau, unde apare destul de des și Picasso, însoțit de gașca lui” (p. 34), împărtășindu-și concepția despre artă cu Marcel Duchamp. Reușește, astfel, să își trimită primele lucrări la expoziții din Statele Unite ale Americii. Cele două războaie mondiale vor lăsa urme adânci pentru Constantin Brâncuși: i-au murit prieteni, printre care și Apollinaire, iar alții au fugit în America, cum ar fi Duchamp. De-a lungul războiului, a încercat să ajute și a dorit să se înroleze pentru România, dar a fost declarat inapt din motive medicale. Deși în Franța a reușit să facă piatra să cânte pentru omenire, Brâncuși a rămas român în toate momentele cruciale ale istoriei mari. Din cauză că „Montparnasse-ul ajunsese înconjurat de tot mai multe gropi și de un vuiet de bombe, iar soldații mărșăluiau aproape de ușa lui”, Brâncuși și-a păstrat doar atelierul din Impasse Ronsin și „aici a început, sfidând distrugerea din afară, să pună piatra de temelie la propria lui lume” (p. 54). Creează Nou-născutul, Măiastra, Prometeu, își plânge mama pierdută… Expune lucrări, câștigă și pierde prieteni, este neînțeles sau susținut cu fervoare, toate episoadele prezentate de autoare sunt crâmpeie de viață, cuvinte sculptate, alese, pentru a-l aduce pe Constantin Brâncuși cât mai aproape de cititori.

Un episod dramatic și teatralizat este cel al procesului lui Brâncuși împotriva Statelor Unite ale Americii din cauză că Pasărea în văzduh „n-a putut trece vama americană decât prin plata impozitului pentru obiecte de uz comercial. Vameșii au încadrat-o la categoria ustensile de bucătărie și instrumente medicale” (p. 91). Susținut de prietenii săi, Duchamp și Steichen, Brâncuși dă în judecată statul american. Procesul reprezintă o imagine grotescă a lumii care nu mai înțelege arta, apărând cu mult zel impostura. Alte episoade redau prieteniile literare cu Ezra Pound și James Joyce sau marile iubiri ale sculptorului.

„Cât de fericit sunt să realizez ceva acasă!”, așa începe istoria tumultoasă a Coloanei Infinitului de la Tîrgu Jiu. Susținut de Liga Femeilor din Gorj și de familia Tătărăscu, Constantin Brâncuși își conturează, pas cu pas, planul de a realiza Coloana „nesfârșită ca jertfa eroilor” (p. 129). Revine, apoi, cu dorința de a face și o poartă, și o masă, deci o jertfă completă:

„Masă pentru pomenire, pentru jertfă și poartă spre lumea cealaltă, spre cea în care doar frumusețea respiră și cerul întins ca un cort deasupra oamenilor și cât mai mulți pași, pași atenți, duși spre biserică și de la biserică spre scară. Spre urcuș. Spre cer.” (p. 134)

Aceasta este una dintre cele mai poetice și profunde prezentări ale artei lui Constantin Brâncuși. Plecat în India și în Egipt, gândul îl poartă tot spre Coloană… Se reîntoarce în România pentru a-și vedea operele, dar nu participă la inaugurarea Monumentului Eroilor, fără să se știe de ce, poate pentru că „era nepotrivit cu firea lui să rămână la eveniment și să-și riște bucuria ca să primească laudele unor oameni care înțelegeau prea puțin din ce făcuse el acolo” (p. 144). Își va revedea Coloana în fotografii, deoarece nu se va mai întoarce niciodată în România.

Spre finalul cărții apare și imaginea țestoasei care învață să zboare. Este o imagine a artei aflate în istorie, dar și a artistului întorcând spatele lumii și ridicându-și (pentru a câta oară?) privirea spre cer. Sfârșitul artistului-om nu este aici, nu este în această lume, el dăinuie prin arta sa, pentru că „acolo, în izvorul din care a curs viața, stau rațiunile a tot ceea ce poate fi atins cu mâna, dincolo de trupul lor de carne sau lut, mai spune. Și tace.” (p. 189). La final, cititorul rămâne să caute să învețe iar și iar țestoasa să zboare sau să ridice ochii spre Coloana Infinitului, pe care un om ne-a lăsat-o ca jertfă nouă, tuturor. Prin Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, Moni Stănilă realizează o jertfă poetică pentru un artist și face ca din fiecare pasaj să sculpteze viața și bucuria. Viață a cuvântului, bucurie a creației!

 

Cartea poate fi comandată aici: Libris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *