Alina ROINIȚĂ
Pentru mult timp, am trăit cu mitul cum că despre marii scriitori ai noștri ar trebui să scrie doar oameni însemnați, „experți” sau alți „scriitori profesioniști”, dacă ar fi să folosesc – și nu ironic – o sintagmă din cartea de față. A trecut mult timp până să-mi fac curaj să scriu despre unii scriitori pe care îi citesc aproape permanent, la care revin deseori și pe care îi iubesc. După ce am citit Creionul de tâmplărie însă, o carte despre însăși condiția de scriitor, despre întâlniri și plecări, despre autori români și străini deopotrivă, despre tâmplar și poezie, mi-am luat ceva notițe pe margine și m-am decis să le împărtășesc.
Nu mult diferită de alte cărți ale lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie trece cititorul încercat de întrebări cu privire la viața scriitorilor printr-un proces de învățare aproape continuu, din care, în final, va reieși cu un portret mai complex al însuși autorului Mircea Cărtărescu. Cartea cuprinde trei părți dacă ar fi să ne ghidăm după cuprins. În prima parte, Cum i-am cunoscut, are loc o introducere în lumea scriitoricească, în mare parte fiind rememorate momente în care autorul i-a cunoscut pe mulți dintre scriitorii români, cum ar fi Marin Preda, Nichita Stănescu, Şerban Foarţă, Gellu Naum, Virgil Mazilescu, Florin Mugur, Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coşovei etc. În cea de-a doua parte, care dă titlul cărții, sunt prezentate în continuare momente autobiografice și credințe proprii cu privire la actul scrisului, la tâmplarul din Biblie, asocieri și trimiteri profunde ori ironice, dar mereu bine plasate în context. În cea de-a treia parte, Gheață și foc, apar ilustrate mai multe prezentări ale unor autori străini, legând, ca și în celelalte locuri, partea reală a condiției de scriitor de însăși natura ei ficțională, ideală.
Pornind din exterior, dintr-un plan real pentru tabula rasa, către o profunzime de necontestat, limbajul lui Mircea Cărtărescu este pe deplin savuros. Fie că discutăm despre folosirea unor cuvinte încărcate emoțional și eufonic, fie că discutăm despre asocieri și trimiteri inedite și, uneori, ironice, autorul este un deziderat pentru elitiști, dar nu ezită să coboare pentru a vorbi „din stradă”, asemenea poeziei. Cu note de sinceritate profundă și, deseori, într-un mod simplu și direct, Mircea Cărtărescu despică firul minuțios când vine vorba de detalii cu privire la viața de scriitor, în special la începuturile sale și publicațiile prin diverse reviste, primele întâlniri cu alți debutanți, cu directorii de reviste ori de cenacluri, subtilitățile epocii ș.a.m.d. Dar mai mult decât atât, cartea poate fi și un elogiu al scriitorilor români, o strigare pentru o literatură căzută în deznădejde, marginală. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de maeștrii clasici, cu atât, treptat, literatura se dizolvă într-un colaj cu prea multe atracții superficiale, sclipitoare, mult îndepărtate de profunzimea ideilor.
Creionul de tâmplărie este o carte cu și despre scriitori vii și scriitori morți, despre percepții personale și universale, despre întâlniri reale și imaginare cu alți scriitori de prin țară ori din afară, despre formarea relațiilor literare de prietenie, despre propriile credințe și trăiri, despre interiorizare și exteriorizare, deopotrivă. Amintirea constantă a sufocării literaturii într-o piață dominată de comercialism și lipsă de interes aduce în prim-plan o doză de tristețe destul de ridicată. Intensitatea acestor emoții crește odată cu apariția unor regrete cu privire la relațiile dintre unii scriitori sau pieirea altora, finalul abrupt fiind deseori reamintit pentru mulți dintre poeții români. Dar cel mai mult se simte această trăire mâhnită când vine vorba despre autorii contemporani, care nu reușesc să mai prindă viață printre atâtea tabloide.
O bună parte din carte ilustrează descoperirile pe care un scriitor le face despre alții scriitori, arătând prietenii și doleanțe, discutând despre „poeți uitați pe nedrept”, despre incompatibilități, despre scriitori discreți, despre scriitori pătimași, despre scriitori aproape necunoscuți publicului larg ori despre cum poezia „împacă” scriitorii. Întâlnirile dintre scriitori sunt prezentate detaliat, urmărind și o gestică interesantă. Cele mai profunde momente vor rămâne atunci când sunt descoperite intimitățile celorlalți, autorul ne-ezitând nicio clipă în a-și arăta admirația pentru unii dintre scriitori, dar nici antipatia pentru alții, într-un mod cât se poate de dinamic, așa cum a mai făcut-o cu alte ocazii și-n alte scrieri de-ale sale. Poate că noutatea unor episoade ale cărții reiese tocmai dintr-o implicare emoțională ceva mai profundă, mai amănunțită, mai încărcată în cazul unor episoade recurente ce sunt rediscutate.
În ansamblu, cartea te trece prin veacurile literaturii, însă într-un mod diferit, din interior. Cu detalii realiste, cititorul este trecut dintr-un plan exterior spre unul interior, cum ar desface o carte de banderola ei și ar intra din ce în ce mai adânc în firul său, aflând nu doar cine au fost scriitorii atinși – aproape de la A la Z –, ci și cum au fost ei, firește, dintr-o perspectivă cât se poate de subiectivă. Mult plăcută este prezentarea generației optzeciste, a colegilor de breaslă ai autorului, într-o formă cât se poate de simplă și valoroasă. Dar, mai cu seamă, cartea este despre Cărtărescu însuși, despre creionul lui de tâmplărie care l-a adus în mijlocul literaturii. Din discursurile de la primirea unor premii literare ori la decernarea unor titluri, reies actele lui de credință, elementele noi despre cărțile sale, trăirile și destăinuirile cele mai profunde, cum ar fi transformarea lui Adrian Leverkühn într-un adolescent rătăcit prin București, la care nu știu cine s-ar fi așteptat.
Creionul de tâmplărie pune în prim-plan credințele proprii despre statutul de scriitor, dar fără a omite ce se întâmplă în lumea exterioară. Întotdeauna mi s-a părut că un scriitor asemenea lui Mircea Cărtărescu nu-și primește toți laurii cuveniți, iar autorul nu ezită să se autoironizeze când vine vorba de acest lucru. Asocierile cu elementele biblice, trimiterile, subtilitățile, construirile și deconstruirile statutului de scriitor indică și forme de ironie fină, asemenea tâmplarului. Umorul apare, de asemenea, ca un element-cheie în câteva episoade ale cărții. Plasarea scriitorilor în unele categorii, trimiterile subtile, dar și relevarea influențelor în unele scrieri indică o capacitate enormă de înțelegere a tuturor lumilor posibile ale scrisului, deși alții poate n-ar fi de acord. Însă cert va rămâne întotdeauna un lucru, și anume că destinul scrisului este profund legat de dragostea pentru poezie și de religia poeziei, fiindcă „în miezul poeziei e miezul condiției umane”. De aceea, crezul lui Mircea Cărtărescu vine de undeva de dincolo de lumea aceasta palpabilă, lume care nu-i poate oferi mai mult de câteva premii și insuficientă recunoștință.
Cartea poate fi comandată aici: Libris