de Alina PARTENIE
Cum să fii fericit în România? este una dintre neliniștile pe care fiecare dintre cei care a ales să rămână sau a ales să plece din România a avut-o cândva. De fapt, căutarea fericirii aici și acum, dar și dincolo este una dintre tainele lumii, o mirare continuă, care ne scoate, într-un final, din drumul egal al fiecărei zile. Astfel, volumul colectiv „Cum să fii fericit în România”, apărut la Humanitas și coordonat de Oana Bârna, cuprinde 17 texte, „povești de viață adevărate, literatură (inclusiv o fabulă), eseuri” (p. 6). De această dată, nu mai este vorba despre o întrebare, ci de soluții personale pe care le oferă cei 17 autori care au răspuns invitației de a scrie liber despre fericire. Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tapalagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat și Horia-Roman Patapievici regăsesc, de multe ori, fericirea într-o lume adesea ostilă, o lume decăzută, a nefericirii.
Volumul debutează strategic și surprinzător, poate, cu o altfel sau în loc de introducere în care apar citate despre (ne)fericire aparținându-i lui Emil Cioran. Citatele cioraniene adunate laolaltă pun față în față fericirea atemporală și nefericirea ce măsoară timpul, pustiul ce te poate face (paradoxal) fericit. De asemenea, într-un mod extrem de actual, apar idei despre fericirea unei nații care are deprinderea de a fi nefericită, ajungând la concluzia „nefericirii de a fi român. Drama insignifianței” (p. 17).
Apoi, rând cu rând, pagină cu pagină, cititorul poate găsi fericiri neașteptate sau fericiri visate, goana după fericire sau puterea de a transforma nefericirea în fericire. Despre o fericire măruntă, la scara trenului, scrie Ioana Pârvulescu. Într-un stil romanesc, așa cum ne-a obișnuit, călătorind în timp sau în spațiu, autoarea observă imagini, cuvinte, gesturi care conturează o Românie fericită în goana mersului de tren.
Tatiana Niculescu, la rându-i, se oprește asupra unui om fericit într-o lume nefericită, creionând o fericire individuală care poate duce, astfel, la o lume fericită, cel puțin în aparență, din care trebuie să supraviețuiești fără să fii „nici revoltat, nici resemnat, nici mânios, nici apatic; înseamnă că te poți numi un om fericit în România. Doar că, spunea cineva, un om fericit într-o lume nefericită, este mai nefericit decât acea lume nefericită” (p. 59). Despre fericirea în România comunistă, despre bucurii ostile și interzise discută Andrei Pleșu, iar Andrei Cornea propune o fabulă pentru analiza fericirii în România, în care fiecare tip uman își asumă fericirea propriei stări. O mărturie tulburătoare este cea a Monicăi Pillat pentru care „fericirea se leagă strâns de sentimentul apartenenței” (p. 156). În anii comunismului, a trăit sentimentul înstrăinării în propria țară, dar cel care i-a readus raiul pe pământ a fost Nicolae Steinhardt și, mai târziu, al său Jurnal al fericirii, în care „a străbătut tot iadul închisorii cu armele culturii și credinței, care l-au ajutat să își taie drum prin bezna deznădejdii și să iasă în final la lumină” (p.158). O altă insulă de fericire în comunism a fost reprezentată de volumele lui Constantin Noica, iar în perioada de după 1990, Monica Pillat mărturisește că a găsit puterea fericirii în stradă, căpătând siguranța că fericirea înseamnă astăzi sentimentul apartenenței la o comunitate.
În loc de încheiere sunt prezentate răspunsuri ale unor personalități culturale din România actuală la punctul 7 din chestionarul lui Proust, și anume „Fericirea pe care mi-o doresc”. Există acolo oaze autentice de fericire, printre ele apar „fericirea de a găsi mântuirea”, „fericirea de a se găsi pe sine”, fericirea nenumită, nemurirea, tinerețe fără bătrânește și viață fără de moarte, călătoria și călătoria în timp, timpul ca resursă, liniștea, răbdarea, tăcerea, prieteniile, cărțile, muzica… Aceste răspunsuri scurte conturează, în fapt, ecuația fericirii simple, autentice, dincolo de lume și de vremuri, o fericire care nu depinde de noi, dar de care, inevitabil, ne legăm așteptând-o și căutând-o neîncetat.
Purtând amprente stilistice diferite și inegale ca valoare, care au ca punte de legătură fericirea, volumul coordonat de Oana Bârna, Cum să fii fericit în România, poate fi o fericită întâlnire pentru cei ce caută fericirea, devenind alți Don Quijote care resimt uneori lupta cu morile de vânt… Fericiți cei ce pot fi fericiți în România, tocmai de aceea, volumul trebuie citit ca o frântură de realitate și nu ca literatură, căci fericirea adevărată există, trebuie doar să putem să ne înălțăm privirea pentru a o vedea și pentru a o trăi, dăruind-o, cu generozitate, și celor ce o caută, dar nu o pot întrezări.
Cartea poate fi comandată aici: Libris