de Alina PARTENIE
Volumul de față publicat în colecția Eseuri și confesiuni aduce laolaltă articolele scrise de Nicolae Steinhardt despre cei mai importanți reprezentanți ai generației 1927: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și Constantin Noica. Articolele sunt scrise în momente diferite ale vieții sale, de la intrarea autorului în literatură, sub pseudonimul de Antistihus, până în ultima parte a vieții de monah, de la Mânăstirea Rohia. Volumul coordonat de Florian Roatiș preia texte apărute în volumele seriei Nicolae Steinhardt publicate de Mânăstirea Rohia și de editura Polirom.
Faptul că N. Steinhardt a ales să scrie despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica se datorează faptului că, facând parte din aceeași generație, autorul a vrut să descrie o altă față a celor prezentați, într-un mod parodic și admirativ deopotrivă. Neimplicat în activitățile de la Criterion, N. Steinhardt arată în scrierile sale că avea cunoștințe despre activitatea la care luau parte colegii și prietenii săi de generație. Dintre cei patru, N. Steinhardt a avut o relație mai apropiată cu Constantin Noica, cu care a fost coleg de liceu. În introducerea intitulată „De la parodie la admirație”, Florian Roatiș face o descriere succintă a relațiilor pe care Steinhardt le-a stabilit de-a lungul timpului cu diferiți reprezentanți ai generației sale, insistând asupra legăturii cu Noica, susținând că „prin multele sale afinități, ca și prin puținele sale polemici, Steinhardt rămâne omul generației interbelice” (p.29).
Prima parte îi este dedicată lui Mircea Eliade începând, ca pentru fiecare dintre autori, cu o scriere parodică „În stilul lui…Mircea Eliade”. Steinhardt ironizează volumul Oceanografie pentru erorile de limbă și de logică. Contestând autenticitatea cărții, N. Steinhardt consideră că „greșelile de limbă și de logică – fără a uita confuzia, repetiția, incompetența, insolența – au un alt rezultat. Nu fac cartea nici măcar ridicolă. O fac proastă” (p. 43). În ceea ce privește scrierile fantastice ale lui Mircea Eliade, Steinhardt le încadrează în fantasticul oriental, de tip ortodox, prin viziunea proprie pe care o aduce asupra timpului. Despre viața lui Mircea Eliade se discută în articolul intitulat „Tinerețea monahului mirean” considerânnd că asceza lui culturală este tot un tip de asceză monahică. Tot despre Mircea Eliade discută Steinhardt și în paginile dedicate „literaturii ca semnificant”, aducând în discuție raportul dintre opera literară și opera de cercetare. În opera lui Mircea Eliade „se efectuează explorări și se emit ipoteze”, deoarece literatura se află „de veghe la hotarele conștiinței și în avanposturile cunoașterii” (p.73). În „Istoria la rece”, recunoscând meritele Istoriei credințelor, Steinhardt o consideră o „istorie critică și inflexibilă”, concluzionând că „opera științifică a lui Mircea Eliade mi-a fost și mi-este spre învățătură, cea literară spre desfătare și zidire” (p. 85). În ceea ce îl privește pe omul-Mircea Eliade, el este privit admirativ ca un model uman, cinstit, onest, echilibrat, care a iubit viața, a fost fascinat de ea, fiind un „intercesor al nostru”. N. Steinhardt nu omite să discute nici despre raportul lui Mircea Eliade cu străinătatea considerând că „el a știut să fie un mare savant universal, în largul lui în cultura lumii. Și totodată să rămână ceea ce a fost înainte de a pleca: un scriitor român” (p .101).
În următoarele două părți, Steinhardt face o prezentare mai succintă dedicată lui Emil Cioran și lui Eugen Ionescu. Lui Emil Cioran îi dedică o parodie, „În genul lui…Emil Cioran”. Pe parcursul acestor pagini sarcastice, N. Steinhardt ironizează miza filosofiei lui Cioran, deoarece „te individualizezi substanțial în cădere abruptă” (p.124). Cartea lui Emil Cioran, Pe culmile disperării, care fusese recent premiată, este criticată de tânărul Steinhardt. Mai târziu, își va modera opinia în ceea ce privește opera autorului, fără să insiste asupra unei analize detaliate. Partea dedicată lui Eugen Ionescu începe cu „În genul lui… Eugen Ionescu”, textul parodic la adresa volumului Nu, omis din În genul tinerilor, după cum afirmă editorul cărții. În Eugen Ionescu antiabsurdul, N. Steinhardt îl apropie prin dreapta socotință de stilul lui Creangă, iar „obsesia nimicniciei vorbirii deșarte” (p. 192) îl apropie de Samuel Beckett și de I. L. Caragiale.
Dintre toți, Constantin Noica i-a fost cel mai apropiat lui Nicolae Steinhardt. „În stilul lui…Noica” sau „Thempesis sau despre prostiile neobișnuite” reprezintă o parodie a volumului „Mathesis sau despre bucuriile simple”. Primul capitol al parodiei și singurul, de altfel, este „Despre imposibilitatea de a mânca”. Alte articole care îi poartă pe cititori în lumea filozofiei lui Noica sunt „Catharii de la Păltiniș” ori „Dascăl prin vocație”. Fără să facă o deosebire valorică, Steinhardt consideră că „Noica e în aceeași măsură scriitor și filosof” (p. 236), făcând din el un „predicator laic al culturii” (p. 238). Admirația față de Constantin Noica este profundă și explicită și fiindcă el i-a făcut cunoscută Mănăstirea Rohia, locul unde va alege calea monahismului.
Parcurgerea acestui volum inedit are pentru cititorul de azi o dublă miză: cunoașterea unei generații din interiorul ei, dar și descoperirea lui N. Steinhardt ca fiind un scriitor parodic, cu o ironie fină și actuală. Referințele culturale, trecerile subtile de la descrierea operei și a autorului la descrierea individului, apropierea atât de viața, cât și de opera lui Eliade, Cioran, Noica sau Ionescu exprimă nu doar stilul complex al autorului, ci și un îndemn pentru o relecturare și o reconsiderare a operelor celor prezentați. Volumul în sine poate fi citit și ca un text de ficțiune al unui autor plecat în căutarea unor personaje.