Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității

 

Editura Polirom: Fragment din volumul „Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității” de Cristina Modreanu

 

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul „Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității” de Cristina Modreanu.

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

Din cuprins: Teatru și politică în comunism Confruntarea. „Vreau să fiu regizorul propriei mele vieți!” Cazul Emil Reus Autoexilul. Un om de stânga. Cazul Radu Penciulescu Femeile din teatru și dimensiunea de gen în arhivele Securității Evadarea în imaginație. Odisee feminină. Cazul Cătălina Buzoianu Evaziunea. „Trădarea” de patrie, salvarea de sine. Cazul Paul Barbăneagră Provocarea. „Mai există și demnitate!” Cazul Lucian Pintilie Rebeliunea mainstream. Artistul rezistent. Cazul Alexandru Tocilescu Rebeliunea underground. Teatru și rock. Cazul Florian Pittiș

Cristina Modreanu este critic și istoric de teatru, curatoare de artele spectacolului, cercetătoare la Janovics Center for Screen and Performing Arts Studies din cadrul Facultății de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” și redactoarea-șefă a revistei de artele spectacolului Scena.ro. Coordonează din 2020 proiectul Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc (www.dmtr.ro), produs de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în parteneriat cu Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea de Arte din Târgu Mureș (Premiul AFCN pentru activarea patrimoniului imaterial, 2021). Este doctor în teatru (UNATC București) și Fulbright alumna și a fost visiting scholar la Tisch School of the Arts din cadrul Performance Studies Department, New York University. A publicat șase cărți despre teatru în limba română și numeroase articole despre teatrul românesc (în țară și în străinătate). „A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism: Children of a Restless Time” este prima ei carte în engleză, apărută în 2020 la Routledge. Mai multe pe www.cristinamodreanu.com.

FRAGMENT

„La prima vedere, artistele din România sunt urmărite de Securitate pentru motive similare cu cele ale supravegherii colegilor lor bărbați: relații de prietenie sau de dragoste cu cetățeni străini (Adriana Trandafir), vizite la sediile ambasadelor altor țări la București sau la bibliotecile și centrele culturale străine, menținerea legăturii cu rudele din străinătate (Gina Patrichi), exprimarea în public a unor păreri critice (în cazul femeilor, acestea sunt consemnate drept „bârfe”) sau recitarea unor versuri interzise (Tora Vasilescu), suspectarea de evaziune (Lia Manțoc, Monica Ghiuță) sau chiar motivații extrem de vagi, cum ar fi „firea aventuroasă” (Carmen Galin).

Unele sunt urmărite și turnate de colegii invidioși pe succesul lor, care se oferă să scrie rapoarte defavorabile, altele de către securiștii obișnuiți ai teatrului, iar unele chiar de propriii soți sau foști parteneri animați de sentimente de gelozie. Dar există și turnătorii cu subiecte specific feminine, dintre care cele mai sensibile sunt cele în care apar copiii artistelor urmărite, aceștia devenind în ochii Securității un element de posibil șantaj, în eventualitatea părăsirii țării sau a unor acțiuni împotriva ordinii de stat. Adesea, cererile artistelor de a lucra în străinătate sau de a pleca în turnee cu spectacolele lor nu se aprobă dacă mama a cerut să plece împreună cu copilul. În plus, mai mult decât în dosarele colegilor lor bărbați, comentariile surselor de ambele sexe despre femei sunt invazive, relatează probleme personale și reprezintă un abuz asupra vieții intime atent supravegheate a femeilor care lucrează în teatru.

Unul dintre cele mai incredibile cazuri pe care l‑am întâlnit consemnat în dosarele de la CNSAS este cel al unei actrițe a Teatrului Maghiar din Timișoara, Kiss Erszébet, care intenționa să se căsătorească cu un cetățean străin și le ceruse organelor în drept permisiunea de a părăsi țara. Cererea actriței a fost adusă la cunoștința conducerii teatrului, care a inițiat ceea ce în dosarul de urmărire al instituției este numit, ca parte din ordinea de zi, „discuție tovărășească privind intențiile actriței Kiss Erszébet de a se căsători cu un cetățean israelian stabilit în RF Germania”.

Acțiunea consemnată în procesul‑verbal se petrece în 1981, dar Kiss Erszébet începuse de mai mulți ani demersurile în vederea aprobării căsătoriei. La „discuția tovărășească” ce ia forma unui adevărat proces participă, alături de „invitata Kiss Erszébet”, conducerea teatrului – directorul, secretarul BOB[1], secretarul literar al teatrului și un actor reprezentând colectivul, toți fiind și membrii COM[2]. Prima întrebare este formulată de directorul teatrului, Sinka Károly, care nu ezită să arunce o vină supradimensionată asupra „împricinatei”, consemnată în dosar astfel: „Nu crede oare că ceea ce ar câștiga la plan personal [sic!] ar fi inferior prejudiciilor aduse atât instituției, cât și mișcării teatrale de limbă maghiară din țară?” […] Procesul‑verbal se încheie cu regretele exprimate de director că toate aceste „argumente” nu au putut să‑i schimbe decizia și cu speranța că totuși mai e timp ca asta să se întâmple.

Nu există în dosarul Teatrului Maghiar din Timișoara alte documente din care să aflăm cum s‑a terminat povestea, nu putem decât să sperăm că dorința lui Kiss Erszébet s‑a îndeplinit. Poate că nici nu e important să știm mai mult decât că au existat și astfel de forme de rezistență personală în fața unui regim care își replia toate forțele împotriva celor care îndrăzneau să‑i scape. Cazul actriței din Timișoara este exemplar în acest sens.”

(Fragment din capitolul „Femeile din teatru și dimensiunea de gen în arhivele Securității”)

 

[1] Biroul Organizației de Bază a PCR.

[2] Comitetul Oamenilor Muncii.

– Cristina Modreanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.