Influența opiaceelor în perioada nazistă

Norman Ohler, 2020, Naziștii și drogurile, București, Corint, 384 p.

Beniamin B.

Cu un titlu ce indică franc relația dintre naziști și stupefiante și cu o copertă de un roșu specific Moulin Rouge, volumul înțeapă cititorul cu extrase din jurnalul ținut de Theodor Morell, doctorul personal al lui Adolf Hitler, constatări insuficient explorate de istorici și analiști de război până în prezent. Mașinăria de luptă a armatei dezvoltate de Partidul Naționalist-Socialist al Muncitorilor Germani, ai cărui membri sunt cunoscuți în mod popular drept naziști, a fost îmbătată de un cocktail de substanțe psihotrope înspre mărețul scop al arianizării planetei. În toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, doar unii dintre ofițeri au realizat că elixirul victoriei este și otrava imanentă eșecului total. Dar cuvântul lor a fost tratat drept un gest de frondă împotriva celui de-Al Treilea Reich, nicidecum un semnal de alarmă pentru dezastrul militar total.

Cu peste 35 de milioane de doze de Pervitin (medicament având drept bază metamfetamina) consumate în timpul campaniilor de cucerire a lumii, armata nazistă a contribuit decisiv la literatura de specialitate a științelor militare cu un concept relativ nou în anul 1940, acela de Blitzkrieg – anume cucerirea ultra-rapidă a teritoriilor inamice. Subjugați fizic și psihic de efectele metamfetaminei, ofițerii care dirijau panzerele naziste conduse de generalul Guberian înaintau atât de repede în inima Franței, încât strategii din cartierul general al Führerului nu reușeau nici măcar să creioneze noua linie a frontului pe hartă. Nici ofițerii Luftwaffe nu se lăsau mai prejos: „după o vreme, tabletele încep să își facă efectul: motorul merge curat și liniștit. Sunt complet treaz, îmi simt inima pulsând asurzitor în urechi. De ce este cerul atât de strălucitor dintr-odată? Aici, sus, e o tăcere perfectă. Totul pare neimportant și abstract. Mă simt departe, de parcă aș zbura deasupra avionului meu (p. 136).”

Autorul cărții Naziștii și drogurile nu face eforturi semnificative pentru a ascunde izul de epocă, ci dimpotrivă, sens în care recomand lecturarea acesteia ca pe un melanj ce conține un jurnal de război, o disertație academică, o povestire romantică, dar fără mult romantism și manifest critic la adresa războiului. Pentru fiecare dintre acestea avem câte un personaj principal: Adolf Hitler, doctorul Theodor Morell, generalii naziști și medici care îl concurau pe Morell, precum și cele două medicamente intens administrate (Pervitin și Eukodal). Structura cărții este una lineară, subiectele se derulează previzibil, deznodământul celui de-Al Doilea Război Mondial fiind de notorietate.

Theodor Morell, un personaj cu aspirații profesionale mai degrabă mediocre, dar dotat cu o inteligență socială absolut malefică, se trezește în inima aparatului decizional condus de Adolf Hitler, în postura de medic personal al acestuia. Dacă primele contacte cu Hitler sunt dispensabile și protocolare, ultimele luni din viața Führerului pot fi descrise drept o relație simbiotică a acestuia cu doctorul rotofei, ajuns un adevărat dealer de droguri în cercul de comandă nazist. Chiar mai mult, medicul personal al lui Hitler se dovedește a fi un înnăscut om de afaceri, speculând toate cuceririle de război întru dezvoltarea propriilor afaceri: sintetizează hormoni și steroizi din măruntaiele animalelor sacrificate în abatoarele Ucrainei și Poloniei, reactivează instalații de sintetizare a opiaceelor în Franța, acaparează deciziile Ministerului de Transporturi ale Reich-ului, prioritizând alimentarea cu materii prime a propriei fabrici de medicamente și vitamine.

Ajuns pe mâna acestui personaj fără standarde deontologice, Hitler devenise un veritabil politoxicoman, stimulat de Pervitin la începutul războiului, dovadă fiind „primii ani petrecuți sub supravegherea medicală a lui Morell care au fost o perioadă deosebit de fructuoasă pentru führer-ul sănătos tun, agil, vindecat de crampele sale abdominale și injectat în permanență cu doze mari de vitamine” (p. 54). Pe măsură ce durerile fizice și căderile psihice se răsfrângeau asupra unui lider izolat în propriul univers imaginar, puternicul opiaceu Eukodal îl oblojea aproape zilnic. Din liderul care seducea masele prin discursuri publice înflăcărate, Hitler ajunge spre finalul războiului să aibă, față de toate dezastrele militare de pe front, aceeași reacție: „o detașare totală, conjugată cu convingerea nestrămutată că doar deciziile sale erau, în continuare, singurele corecte. El a continuat să susțină, cu încăpățânare, că singurul rezultat evident urma să fie victoria finală, nefiind nici acum dispus să își asume hotărârile pe elemente raționale ori obiective. Hitler rămăsese tot mai singur” (p. 190).

Jurnalul doctorului Morell, în care Hitler apărea drept „Pacientul A”, trasează evoluția toxicologică a acestuia din primele zile în care au intrat în contact, prilej cu care doctorul a recomandat doze normale de vitamine. Autorul acestei cărți reușește să deslușească însemnările tot mai criptate ale doctorului, evidențiind că Hitler devenise, spre finalul vieții, un client captiv al medicației propuse (și uneori inventate) de Morell. Administrarea de droguri puternice (și care au fost, la scurt timp, interzise publicului) „ajunsese să reprezinte norma. Injecțiile erau cele care dictau tot mai des programul unei zile, cocktailul destinat Führerului ajungând să conțină peste 80 de substanțe diferite, adesea neconvenționale: hormoni, steroizi, tot soiul de poțiuni și medicamente” (p. 164).

Subiectul drogurilor utilizate în această deflagrație mondială pare a nu fi epuizat în această carte, deși există suficiente mărturii ale dependenței colective de Pervitin, așa cum Heinrich Boll, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, relatează de pe linia frontului în multiple scrisori trimise familiei: „Serviciul este dur, trebuie să mă înțelegeți dacă nu vă voi mai scrie decât o dată la două-patru zile. Azi vă voi scrie doar pentru a vă cere Pervitin!” (p. 70). Emblematic este crezul exprimat de scriitorul Gottfried Benn despre necesitatea administrării de stimulanți: „mințile puternice nu se fortifică doar cu lapte, ci cu alcaloizi. Un organ atât de mic și de vulnerabil, care a reușit să creeze piramidele și să inventeze razele gama, să evite leii și aisbergurile nu trebuie udat, ca o floare de nu-mă-uita, cu apă, pentru că dintr-aceasta se găsește destulă stătută” (p. 78). Dacă influența opiaceelor asupra lui Adolf Hitler este cât se poate de bine creionată de autor, regăsim puține detalii din teatrele de luptă, anume mărturii ale soldaților care se confruntau cu dureri fizice și depresii din ce în ce mai profunde, cu o penurie totală de resurse.

Norman Ohler propune o carte care este suficient de consistentă în detalii și descrieri pentru a deschide apetitul pentru cercetări suplimentare în acest subiect particular, dar cu precădere pentru a scoate în evidență rolul stupefiantelor în teatrele de război. Trecând în planul actual, conflictele armate oferă multiple evidențe ale utilizării drogurilor cunoscute sau dezvoltate sintetic, pentru a crește rezistența și motivația combatanților, lucrarea de față fiind o veritabilă dovadă a faptului că acest fenomen are rădăcini de demult sădite în cutuma războiului. Pe lângă atenția obligatorie, Naziștii și Drogurile se accesorizează cu un carnețel, creion și conexiune bună la Internet pentru aprofundare.

 

Cartea poate fi comandată aici: Libris

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.