de Alina PARTENIE
De la „infernul este celălalt”, celebrul postulat sartrian până la descoperirea și acceptarea celuilalt, trecând prin porunca „Iubește-ți aproapele!” până la motivul străinului, în jurul alterității s-au construit diverse analize care au înglobat perspective din studiile umaniste (filosofie, teologie, antropologie , istorie). De această dată, volumul scris de criticul de artă Victor Ieronim Stoichiță aduce în prim-plan modul în care celălalt (raportat la criteriile lumii occidentale) apare reprezentat în artă în „zorii epocii moderne”. Victor Ieronim Stoichiță este cunoscut cititorilor români pentru volumele sale de istoria artei, traduse în seria de autor de la Humanitas, cum ar fi „Creatorul și umbra lui” sau „Cum se savurează un tablou și alte istorii de istoria artei”. Ideile pe care le aduce Victor Ieronim Stoichiță în cărțile sale arată actualitatea istoriei artei și caracterul viu al oricărei reprezentări culturale.
Volumul este alcătuit din patru părți („Negru și alb”, „Inventarea evreului”, „Marele Turc”, „Boemieni, gitani, țigani”) care sunt formate din mai multe subcapitole precedate de o „Introducere”. În cadrul acesteia, autorul discută mai ales despre raportarea identitară la celălalt prin confruntarea dintre celălalt și același. „Diferența există, identitatea se construiește” (p. 5) este postulatul de la care pornește Victor Ieronim Stoichiță în incursiunea sa. Trecând prin textul ovidian care poate constitui sursă pentru tabloul lui Tițian intitulat „Diana și Acteon”, acesta ajunge la tablouri care prezintă incursiunea identitară a celuilalt (fie el negru, evreu, turc sau țigan) în imaginarul occidental, cum ar fi cel al lui Caravaggio, „Venus la oglindă”, sau cel al lui Albrecht Dürer, „Iisus între doctori”. Tablourile selectate arată că alteritatea poate fi interconectată, dar ochiul identitar, cel care poate percepe acest traseu, se construiește pe măsura confruntării cu celălalt. Autorul își construiește ethosul, identitatea care îi permite să discute despre aceste idei, nu tocmai comode pentru lumea în care trăim. Destinul său (român stabilit în Elveția) îl apropie de cel al lui Tzvetan Todorov (bulgar stabilit la Paris) care, pe urmele lui Eric Auerbach (german exilat în Turcia), considera că „este plăpând cel căruia patria îi este încă dragă, este deja puternic cel ce are ca patrie întregul pământ, iar desăvârșit este cel pentru care lumea întreagă este un exil” (p. 37).
În „Negru și alb”, autorul pornește de la analiza tripticului „Grădina deliciilor” aparținându-i lui Hyeronimus Bosch. Tripticul poate reprezenta două lumi diferite, în funcție de perspectiva privitorului, conturându-se astfel dihotomia alb/negru care este „o componentă sau, mai bine zis, o emblemă a acestei lumi” (p. 43). Mai mult, dihotomia alb/negru conturează în sine și mesajul moral al lumii din „Grădina deliciilor”. Tot ca o ilustrare a acestui binom alb/negru, Victor Ieronim Stoichiță analizează hărțile geografice ale coastei africane din secolul al XV-lea. Interesant este că trupul negru este asimilat în primele secole păcatului, cum ar fi la Simeon Noul Teolog. Ideea apare, bineînțeles, și în artă, în tripticul Judecății de Apoi al lui Hans Memling. Astfel, ideea unor criterii diferite corespunzătoare „frumuseții negre” este configurată și în reprezentările artistice. De pildă, femeia neagră este reprezentată mai ales cu privirea plecată. Apar, în zorii modernității, și reprezentări sculpturale ale frumuseții negre, cum ar fi „Venus neagră” a lui Cattaneo, sculptură expusă în muzeul Luvru. În Epoca Luminilor, percepția asupra negrilor aparent se schimbă, considerându-se că „toți oamenii au pielea neagră, mai mult sau mai puțin” (p. 82). Deși încearcă să liniștească acest conflict, prin argumentul privind drepturile omului, Epoca Luminilor îl susține și chiar îl intensifică, fapt evident și în arta picturală.
În „Inventarea evreului”, istoricul artei discută despre asumarea identității evreilor ca niște „chipuri ale lui Iuda” (p. 94). Astfel, consideră că imaginea evreului în artă poate fi analizată în mod relevant prin raportare la fresca bisericii Arena din Padova, în care Iuda este integrat în tablou alături de ceilalți apostoli, dar „este întotdeauna diferit și niciodată același. Este întotdeauna celălalt” (p. 106). Tot în cadrul acestei părți discută despre torționarii lui Iisus. O analiză aparte i-o realizează raportului pe care l-a avut Rembrandt cu evreii. Datorită numărului mare de evrei, Amsterdamul era considerat în secolul al XVI-lea „noul Ierusalim”. Tabloul „Lapidarea sfântului Ștefan” oferă o imagine a delimitării de ceilalți, adică de evrei. Raportarea lui Rembrandt la evrei s-a realizat și în unele dintre numeroasele sale autoportrete. Cel mai interesant este „Autoportretul ca apostolul Pavel” din 1661. Autoreprezentarea prin Paul/Saul, creștinul-evreu reprezintă mai degrabă reversibilitatea relației dintre Sine și Celălalt.
În „Marele Turc”, prezintă imaginea sultanului Mahomed II, cel care la doar douăzeci și unu de ani a provocat căderea Imperiului Roman de Răsărit. Imaginea acestuia, gravurile prin care i-a fost reprezentat chipul sugerează o tendință dublă în arta occidentală. Pe de o parte, avem de-a face cu „prudența otomană”, iar, pe de altă parte, apare „curiozitatea occidentală”. În reprezentarea turcilor, un rol important îl ocupă turbanul. De exemplu, printre artiștii care au evidențiat rolul turbanului se află și Albrecht Dürer în „Portretul sultanului Soliman”. Exagerarea voită a acestui detaliu devine, uneori, semn identitar. De fapt, pentru occidentali, „turbanul rămâne atributul bizar al celuilalt monarh a cărui putere nu încetează să îngrozească” (p. 165), cunoscut fiind războiul emblemelor din luptele pentru putere din zorii modernității. Acestea vor fi redate și în arta picturală occidentală, fiind încărcate de simboluri.
Ultimul capitol se intitulează „Boemieni, gitani, țigani” și propune o incursiune fascinantă în istoria picturală a acestora. Totuși, pentru început, autorul consideră necesară o trecere în revistă din perspectivă istorică a momentelor importante ale apariției acestora și a diferitelor denumiri pe care le-au primit deoarece „nimeni nu știe de unde vin, unde se duc sau de când, și de ce au luat calea veșnicei rătăciri” (p. 169). Astfel, numele de țigani ar proveni din termenul grecesc athiganoi care înseamnă intangibili. De asemenea, ei au fost considerați egipteni, cuvânt care a dus la apariția cuvântului gitani sau gypsies. Totuși, apropierea dintre istorie și reprezentare culturală este deopotrivă de fascinantă, deoarece aceștia apar în reprezentări din ce în ce mai diversificate de-a lungul timpului. Cititorul volumului lui Victor Ieronim Stoichiță va privi cu mai mare atenție unele tablouri care redau „Fuga în Egipt”, regăsind detalii care includ transformarea unui popor misterios și fascinant în același timp. De exemplu, în celebrul tablou „Furtuna” pictat de Giorgione ar apărea o furtună cu o țigancă, autorul precizând că „puține tablouri, în toată istoria artei, au provocat atâtea încercări de interpretare” (p. 182). Dacă primele tablouri nu îi aduc pe țigani în prim-plan, „Ghicitoarea” lui Caravaggio sau a lui Georges de La Tour arată importanța pe care aceștia au căpătat-o de-a lungul timpului în istoria artei, apărând totuși și o diferență între ei în sensul în care „Caravaggio a inventat întâlnirea, Georges de La Tour a reinventat distanța”. Aceste două perspective arată, în realitate, percepția pe care o produce raportarea umanității la Celălalt, cu misterul și cu contradicțiile pe care le aduce.
Așadar, volumul pe care îl propune Victor Ieronim Stoichiță sugerează, așa cum conchide și autorul dincolo de miza explicită de antropologie a artei, o miză personală pentru că „revenind din tărâmul Celuilalt, nimeni nu mai este cu totul și cu totul Același” (p. 213). Fiind o carte de istoria artei, discursul poate părea labirintic pentru nefamiliarizați, dar cu atenție și cu raportare permanentă la cititor, Victor Ieronim Stoichiță reușește, și de această dată, să aducă arta printre noi. Acolo unde cuvântul nu spune totul sau nu este accesibil tuturor, imaginea reușește să îl completeze cu mare minuțiozitate și cu maximă precizie. De această dată, pășim pe tărâmul artei printre Ceilalți, într-o întâlnire plină de imagini, de semnificații și de umanitate ca o pildă și ca o provocare pentru lumea în care trăim.