de Alina ROINIȚĂ
Acum câteva zile, între 11-15 mai, Bucureștiul s-a bucurat de cea de-a șaptea ediție a Conferinței Rectorilor și a Forumului Studenților ASEF (ARC7), acolo unde am avut onoarea de a reprezenta România în rândul celor 51 de lideri ai studenților din 51 de țări din Europa și Asia. Conferința a fost organizată de Fundația Asia-Europa (ASEF) în strânsă legătură cu Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), Consiliul Național al Rectorilor, Ministerul Educației Naționale, Asociația Europeană a Universităților (EUA), Asociația Internațională a Universităților (IAU), Asociația Universităților din Asia de Sud-Est (ASEAN) și alte organizații partenere. Evenimentul s-a desfășurat în București sub egida Președinției României la Consiliul Uniunii Europene.
Care a fost scopul unei astfel de conferințe? Reuniunea a 150 de lideri ai universității prezenți (rectori, miniștri ai Educației, reprezentanți ai unor organizații educaționale) împreună cu 51 de lideri ai studenților pentru a discuta problemele actuale cu privire la dezvoltarea educației superioare la nivel internațional, regional și local, în relație strânsă cu obiectivele de dezvoltare durabilă (Social Development Goals = SDG) adoptate, în 2015, de Organizația Națiunilor Unite în Agenda 2030. Rezultatul acestei conferințe a fost o listă de recomandări și soluții pentru îmbunătățirea calității învățământului superior. Pentru această conferință, care poate părea extrem de elitistă, am avut două luni de pregătire în prealabil, cu mai multe webinarii, sarcini de grup, dar și individuale, toate pentru informarea și conștientizarea situațiilor actuale din educația universitară și corelarea acestora cu SDG-urile. Una dintre sarcinile atribuite a fost intervievarea unui reprezentant al universității în care studiem în vederea dezbaterii unei probleme actuale din învățământul superior. În acest sens, am avut o discuție foarte productivă cu rectorul Universității din București, dl. Mircea Dumitru, despre necesitatea eticii în experiența studenților și nu numai.
Întâlnirea din București a fost pe jumătate nouă, dat fiind că majoritatea studenților ne știam dinainte, cel puțin virtual. Și totuși…Cum începe o astfel de conferință? Printr-o reuniune caldă sub forma unei întâlniri interculturale. Mediul a fost informal, plin de activități, prin care am descoperit originea fiecăruia în funcție de îmbrăcăminte ori de limbaj. Eram familiarizată cu astfel de metode de cunoaștere și de învățare alternativă nu din școala românească, ci din organizarea unor proiecte Erasmus+. Mai apoi, a urmat o întâlnire în cadrul SNSPA, coordonată de rectorul universității, dl. Remus Pricopie, în care am discutat despre cele mai mari provocări din învățământul superior la nivelul Europa-Asia. Împreună cu ceilalți reprezentanți ai studenților, am început să lucrăm la recomandările pe care deja le schițaserăm individual în funcție de contextul geografic al fiecăruia. Aici, am fost împărțiți în trei grupe, iar sarcina fiecăreia a fost identificarea unor soluții pentru problemele existente la nivel local, comunitar și internațional în legătură cu obiectivele de dezvoltare durabilă, regăsite in introducerea fiecărei teme, după cum urmează: (1) Acționarea la nivel local: SDG-urile ca piloni principali ai guvernării universității, (2) Acționarea la nivel comunitar: SDG-urile ca un conductor al impactului social al universității, (3) Acționarea la nivel internațional: SDG-urile ca un catalizator pentru reorientarea internaționalizării. A fost plăcut să aflu că grupa mea, cea de-a treia, a fost coordonată și moderată în acea zi de o binecunoscută lingvistă și directoare a relațiilor internaționale de la Universitatea din Singapore, Anne Pakir. Dincolo de curiozitățile lingvistice, mai surprinsă am fost să aud că în universitățiile estice, SDG-urile apar deseori scrise pe toți pereții. Că acest lucru e un must have de ceva vreme și, cumva, face parte din imaginea școlilor. Sărăcia, foametea, lipsa sănătății, a bunăstării, a educației de calitate, a apei curate ș.a.m.d au condus la formarea unui obiectiv global central. N-am putut să-i zic decât: Ce idee bună! Mi-aș dori ca acest lucru să se întâmple și la noi.
Următoarele două zile le-am petrecut la Palatul Parlamentului. După o primire interesantă aș zice, asemenea celei de la aeroport, am primit un mesaj de la președintele țării care, în acel moment, se afla într-o vizită oficială la Bruxelles. Întâlnirile comune ale studenților cu miniștrii și rectorii au avut loc prin dezbateri și, de multe ori, fără să-mi prezint modestia, intervențiile studenților au fost cele mai complexe. Poate pentru că studenții, și ei reprezentanți ai multor organizații locale, au venit cu temele făcute de acasă. Mi-a plăcut, în mod special, președintele UNAI (United Nations Academic Impact), dl. Ramu Damodaran, care are o incredibilă percepție globală asupra sistemului de educație, pornind de la un motto simplu: to teach is to learn and to learn is to teach. Cum poate universitatea să se folosească de misiunea sa pentru a contribui la îndeplinirea SDG-urilor? Prin autonomie, prin conștientizare și participare. Printre cei care au susținut prelegeri, s-au numărat prof. Pam Fredman (Președintele IAU), Prof. Michael Murphy (Președintele EUA), Katrina Koppel (Vicepreședinte ESU) și Leonie Nagarajan (Directorul Departamentului de Educație, ASEF).
Fiecare grupă a fost moderată de un senior official, iar grupa mea s-a bucurat de prezența d-lui Pham Quang Hung, directorul general în cadrul Ministerului de Educație din Vietnam. În aceeași zi, după discuții îndelungate, am avut o sesiune de briefing în fața celorlalte grupe, urmată de o alta de întrebări și răspunsuri. În următoarea zi, a trebuit să finalizăm recomandările pe care urma să le înmânăm miniștrilor și rectorilor. Dar înainte să menționez ceva despre ceremonia de încheiere, să revin asupra acestor recomandări, miezul tuturor discuțiilor. Grupa mea, Acționarea la nivel internațional: SDG-urile ca un catalizator pentru reorientarea internaționalizării, a avut aproape 20 de membri. Consensul nu a fost ușor de găsit, dat fiind că într-o sală cu 20 de culturi atât de diferite, de la Franța, Belgia și Germania la Singapore, Cambodgia și Vietnam, nici nevoile de bază nu urmează aceeași ordine. Ce am observat a fost că, de multe ori, nevoile europenilor nu coincid cu acelea ale asiaticilor. Dacă în Europa discutăm despre Erasmus+, cel mai de succes proiect al Comisiei Europene, în Asia nu există un astfel de proiect răspândit atât de mult care să acopere această nevoie de mobilitate. În plus, grava problemă a accesului la educație încă există.
Internaționalizarea este necesară, iar pentru ca ea să fie de calitate și de durată, trebuie să se bazeze pe principiile coeziunii și ale egalității de șanse. Una dintre recomandări a făcut referire la încurajarea instituțiilor de învățămînt superior să se implice în schimburi și programe internaționale de bune practici care să fie mai eficiente, fără prea multă birocrație, și inclusive. Cum sunt eficiente mobilitățile internaționale? Printr-o educație la o scară mai largă, în afara mediului confortabil. Educația prin cunoașterea și experimentarea altor culturi, dobândirea unor competențe și dezvoltarea personală. Toate acestea conduc la creșterea considerabilă a calității vieții. De asemenea, îmi amintesc că asupra conceptului de birocrație s-a căzut de comun acord destul de repede, ceea ce înseamnă că reprezintă o problemă binecunoscută. Introducerea unui sistem de creditare internațional la nivelul Europa-Asia a fost o altă recomandare ce e menită să faciliteze procesul de mobilitate. S-a mai discutat și despre asigurarea de suport multilateral celor marginalizați pentru a avea acces la educație și la mobilități internaționale, iar în acest sens suportul nu trebuie să fie doar financiar, ci și administrativ ori psihologic, având în vedere impactul pe care îl poate avea un mediu nou asupra unui individ. Am reținut atunci când a venit vorba de suportul administrativ că unii dintre cei prezenți au întâmpinat probleme mari cu privire la obținerea vizelor și au fost câteva cazuri ale unor tineri care, deși au primite burse pentru mobilități studențești în alte țări, nu au putut pleca din această cauză. Mai mult, resursele digitale, de tip e-learning, ar trebui să vină în ajutorul celor care au nevoie de ele. În acest sens, s-a propus crearea unei baze de date și a unei platforme on-line care să faciliteze cooperarea între universități, între studenți și care să înlesnească procesul de înscriere în cadrul unui program de studiu, de exemplu. Așa cum dl. Evarist Bartolo, ministru al Educației din Malta, spunea: „tehnologia ar trebui să ne servească nouă, nu să ne facă sclavii ei”. Nu se poate lupta împotriva dezvoltării tehnologiei, așadar, poate că lupta ar trebui să devină o resursă. Cum se mai poate îmbunătăți calitatea internaționalizării învățământului superior? Și prin asigurarea unor cursuri de limbă străină care ar trebui să existe în mod gratuit în orice universitate, dar și prin încurajarea guvernelor de a susține strategii naționale prin adoptarea unor ordine prin care internaționalizarea să fie mai accesibilă și de calitate. Discuțiile noastre au fost intense, tensionate, cuprinzătoare, obiective și subiective. Ordinea priorităților în privința învățământului superior diferă de la o țară la alta și de la un continent la altul. Cu toate acestea, am găsit un consens care să ne satisfacă toate cerințele. Sperăm să le vedem realizate și-n realitate.
După înmânarea acestor recomandări, rectorii și miniștrii au mers să le dezbată. Noi, ceilalți, am rămas în cadrul unor discuții mai concrete alături de alți câțiva reprezentanți ai unor instituții educaționale. În cele din urmă, ne-am luat rămas bun în cadrul unui concert de muzică clasică la Ateneul Român.
Sursă foto: ASEF